#interior

întunericul e un văl, ascunde
tot ce vrei să lași la vedere.
liniștea de dinaintea furtunii,
lung culoar spre uitare

e bine să ierți, conștiința
repetă de zor nopțile.
eu îmi adun în oase culorile
ca să uit până dimineața tot
ce mi-a zis aseară

feminitatea e un pariu
pierdut cu prima înjurătură. nu-s
nimic din ce ar trebui să fie
o femeie. periferia,
primul acasă, marginea lumii,
primul loc de joacă

corpul, primul prieten și dușman,
rebeliune fizică, alungirea
distanței între două mâini,
două piepturi, două priviri.
carnea lui, cea mai complicată clepsidră

timpul
măsurat și oprit la o atingere
plăcere, vinovăție, uitare.
ciclul
de degradare a unui corp înainte
ca timpul lui viu să fie finit.
simțuri trezite, desperecheate, gata
să pună totul în prim-plan
din prea puțin. din ceva. din nimic.

viața se-ntâmplă între două
respirații, două
momente-n care afli ce-i cu tine,
cine ești.
străinul din tine știe povești
ce n-au să prindă glas niciodată
despre latura ta rămasă neconturată
pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi
că ești devine un fundal?
pe cine iubești când nu te vede nimeni?

#însemnată

sticla filtrează lumina fluidă
alb, alb, alb, rece, impersonală
doar ea, graniță
între un înăuntru și-un afară,
separatism dogmatic între-un acum și-odinioară

alb, alb, alb. gri. roșu. puls.
în interior urlă amintirile-a ce nu s-a spus
sub diluarea-n ritm de respirație
a liniei dintre jos și sus,
demarcație, contopire, navetism spre pol opus

tactil. sacadat. improbabil. scindat.
viitoru-i amanetat într-un trecut îndepărtat
orele cad transversal peste neoane,
în ochi îți lucesc sclipiri de milioane

cerul nu e limită, mi-e pat
cu baldachin sub care te-am sedus și abandonat
înainte să vrei să opui rezistență.
eu vin și invadez, te am și-apoi plec
obsesivă-n esență, incandescentă-n demență

alunec spre Sudul ființei mele imaginare,
un infinit neterminat, tămâios,
pași mici, încăpățânați, mă joc dureros
în timp ce mă ard atingeri nealterate. uitare.

explorez
constant noi forme, atingeri, mirosuri,
mă caut
în lucirea unei singure priviri,
nemărginit transmițător de viitoare amintiri..

pasiunea schimbă, transformă
feminitatea-n ispravă opțională și râde
în fața sexului bun-comun, aroganța
celei care știe că-i vorba de contrast
ca-ntre polii aceleiași ființe
mai mult sau mai puțin vii,
mai mult sau mai puțin abstractizate.
alb, alb, alb. gri. roșu. puls.
totul alb în afară,
totul radioactiv de la păcate neterminate
ce se dau cap în cap pe dinăuntru

vin. te am. plec. nu mă uiți. stihie.
în Sud lumina curge,
se prelinge prin vene,
păcatul
e ce lucește-n bezna privirii,
nu te teme
contactu-i încă viu, necenzurat
e prea târziu
să ne mai fim unul altuia prea devreme.

#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.