#fluid

undeva, cineva
își plânge toate lacrimile
deodată.
un plâns isteric, tragic, tremurat,
înăbușit de propria suflare,
amplificat până la râs de disperare.

căldura s-a dilatat într-atât
încât s-a lichefiat până și ea.
se scurge lent
de pe vârfurile părului pe umeri,
lichid gros, auriu, o miere
care mângâie și care arde,
nepăsare.

se duce mai departe
pe talie, pe coapse,
alintă și mângâie, și arde
și parcă nu mai e nimic
în jurul gol, epurat de simboluri,
magia sclipitor-otrăvită
a tot ce-ar fi putut să fie
pe care o picuri în tot ce faci
de ani de zile, între două apusuri
deschise la nasturi de interpretare.

lumina rupe fluidul
în mii de fâșii confuze,
fiecare reflectând cu totul altceva
și fiecare reflexie fiind perfectă, reală.
cum poți sfâșia un lichid
cel mai probabil nu voi afla,
dar am văzut cum lumea a
căzut de pe umeri înainte
ca cea ce-o căra să poată
gândi să încerce să salveze ceva.

simțul identității se dizolvă și el
într-o mare de lumini și regrete,
epurare etimologică a emoțiilor
trecute gospodărește prin sita cea fină
până când uiți să-ți mai pese
de cine ești sau ai fost sau poți fi.

viața întreagă se coagulează
ca un fluid în jurul vasului,
infidel timpului și indiferent locului
zâmbetul îngheață pe buze
ca un cuvânt nezis, pitit de frică.
și ceva atât de ordinar cum e
să simți devine apa vieții
care separă viii de morți
și zilele de nopți
la fel de albe ca lumina
care cândva a făcut fâșii lichidul

corpul tău nu e doar al tău
e corpul tuturor lichidelor
e casă pentru atâtea emoții,
pentru toți fiorii pe care poți să-i simți,
pentru toate lacrimile care ating obrajii.
e acasă al bătăilor unei tobe ascunse
cu grijă înauntru.
nu se face să îi surpi temelia cu un nu.

să furi casa atâtor locatari aprigi,
care dau năvală ca hunii,
care te posedă ca unii
ce nu și-au cunoscut străbunii,
care-și fac Acasă din dimineți
cu tine și lumini ce încearcă
să ajungă la ei, să-i încălzească

corpul tău nu-i doar al tău
cu fiecare nu zis, cu fiecare zi
în care te urăști, în care
refuzi orice ar putea să fie
lichidele magice, locatarii tăi
mai îngheață un pic,
mai plâng un pic,
mai sunt sfâșiați o dată,
acum în bucatățele mai mici,
mai mor puțin.

abia așa înțelegi cum cineva
își plânge toate lacrimile deodată.
sunt lichidele care încearcă
să-și salveze casa.
să apere toba care
încetează să mai cânte sub piept.

iar acum lumina care cade pe sâni
nu mai are sens pentru nici o privire,
pentru că tu, om-casă,
te-ai obișnuit prea mult să te doară
tot în tine, doar pe tine
și zi după zi vezi cum nu-ți mai pasă,
cum nu mai ai nimic de pus pe masă,
cum lichidul magic, mieros, cu sclipici
și iz de iasomie, care îți făcea ochii
să sclipească în soarele lumii ăsteia
s-a mutat. sau te-a abandonat.
da, până și el a făcut asta

așa au ajuns ochii
ce luminau fețe și locuri,
gânduri și stări, cândva,
să privească altundeva.
într-o altă parte unde
sufletul tău, înghețat, e deja.
corpul tău însă a rămas suspendat
aici, victima colaterală a unui balans cinic
între un trecut axfisiant în înălțimea lui,
și un azi aproape sfidător de inert.

aici timpul a fost cedat
la un partaj ce nu s-a întâmplat niciodată.
iar acum corpul se plimbă printre spații albe
cu toți scheleții în urma lui deodată,
caravana sinistră a ce era o viață violent contrastantă.
uneori nu-i nevoie să mori, poți trăi și moartă.

”Ai grija de tine!”

130924047584060098.jpg

E o formulare pe care o auzim pe toate drumurile, marcand, de obicei, un final al discutiei cu o persoana de care ne pasa. La cat de intens e folosita, ai putea chiar crede ca, in societatea noastra contemporana, grija e o valoare fundamentala. Ceea ce este si nu este real.

Este o afirmatie reala, si grija chiar este o valoare fundamentala, atunci cand vorbim despre grija fata de exteriorul imediat apropiat, de oamenii dragi. Este o afirmatie falsa, atunci cand raportarea se face la grija fata de propria persoana, acolo unde exista in mod evident lacune serioase. Asta se poate intampla si pentru ca nimeni, sau aproape nimeni, nu pare sa stie cum anume se traduce, in comportamente si actiuni concrete, a avea grija de tine. E ca si cum asteptam, cuminti, sa vina cineva si sa ne arate: ”Uite, ba, neispravitilor, asa se face!”. Sa ne dea reteta magica si noi sa trecem la treaba. Adaug aici si vechea, foarte vechea prejudecata ce facea din grija fata de propria persoana o forma indezirabila de egoism, si iata-ne ajunsi…unde-am ajuns.

Adica in pragul colapsului mental, in diferite grade si forme de manifestare, cei mai multi dintre noi, dar…suntem acolo. Si asta e, sau ar trebui sa fie, alarmant. Mai ales cand grija asta de sine, sau mai bine spus, reteta ei e, de fapt, ataaat de simpla. Si incepe, ca orice reteta buna, cu intelegerea.

Avem de inteles, inainte de orice, cateva treburi elementare. Si prin intelegere, ma refer si la acceptarea lor ca fapte, nu doar la aprobarea pasiva a existentei lor. Primul ar fi ca viata nu-i neaparat roz. Sau doar roz. Ca nu suntem toooot timpul bine dispusi, energici, productivi, cu chef de viata. Avem si zile cand nu vrem nimic de la nimeni, decat sa fim lasati in pace, sa nu facem nimic, sa ne izolam. Si e in regula ca ele exista, fiindca aduc un strop de echilibru. Unde s-ar ajunge daca am fi niste oameni pusi pe treaba tot timpul?

Al doilea, ar fi ca grija de sine e semn al respectului de sine, nu al egoismului. E in regula sa vrei sa ajuti, sa aduci ceva bun comunitatii, dar pentru asta trebuie sa fii in stare buna tu intai. Si asta inseamna ca nu exista nimeni care sa te invete cum sa ai grija de tine, e ceva ce descoperi personal, prin incercari multiple. Aparent, bunicii nostri stiau asta mai bine decat noi. O parte din segmentul asta al igienei mentale denumit grija de sine e constituit, zic eu, din mici placeri. Din tabieturi formate si respectate. Aici pot spune cu sinceritate ca imi respect bunica- are 84 de ani, o poveste de viata impresionanta, ca mai toti bunicii nostri, si, cu toate astea, are inca tabieturile sale de care nu se lipseste. Fie ca vorbim despre somn dupa-amiaza, citit, sau plimbari pe jos, inca le mai respecta, in masura in care fizicul o ajuta. Cred ca e cazul ca si noi sa adoptam genul asta de atitudine atunci cand vine vorba despre relatia cu noi insine.

Pentru ca grija de sine nu inseamna neaparat ca te duci la spa, la salon si la shopping. Evident, poate insemna si asta, si nu-i rau deloc, dar grija de sine, in esenta ei, se ocupa cu tot ce poate sa aduca o stare de bine si de liniste. Poate fi ziua in care te-ai uitat pentru a zecea oara la un film (si, evident, ai plans iar), sau o seara in care te pui sa dormi devreme, la fel cum poate fi ceaiul preferat baut din cea mai frumoasa cana, cu albumul tau de suflet ca fundal sonor, cartea aia pe care tot ziceai c-o citesti si fotoliul comod sau patul. Poate fi ziua din saptamana pe care ai desemnat-o ca fiind ziua ta, si-n care te ocupi linistit de toate chestiile pe care in mod normal esti prea aglomerat sa le faci- poate desenezi, poate iesi in parc sa te plimbi, poate gatesti cu prietenii sau, pur si simplu, dormi si nu faci nimic. Sau poate iti iei rucsacul si pleci o zi, doua, pe undeva. La fel de bine cum poate sa fie momentul tau cu tine de fiecare zi, si ziua aia pe care iti place sa ti-o aloci in intregime.

Toate astea sunt forme de grija fata de propria persoana, si, poate, cele mai eficiente moduri de a te dezvolta in mod real ca om. O sa sune nelalocul lui, dar pana si plansul poate fi o forma de grija fata de propria persoana, in conditiile in care ramane, din experientele mele, cea mai eficienta metoda de eliminare a surplusului emotional existenta pana in prezent. Deci e in regula, si chiar indicat, sa plangi atunci cand simti nevoia, cat timp o simti.

Grija fata de propria persoana mai implica, insa, si oameni. Si renuntare. Renuntare la acei oameni a caror prezenta in preajma noastra aduce ingrijorari, tristete, devalorizare in proprii ochi. Sau, pur si simplu, la acei oameni cu care pastram o relatie buna doar din inertie, fiindca “nu se face” sa nu mai vorbim cu ei. Cu care nu mai simtim ca am avea ceva comun. A caror prezenta in vietile noastre nu mai e aducatoare de bucurie, de calm, de bine. Sau, in cazurile extreme, dar tot mai dese, care s-au dovedit a fi toxici. Fiindca oricat de cinic suna, si legaturile umane au date de expirare. Nescrise, e adevarat, dar ele exista, si atunci cand sunt atinse, cea mai mare dovada de intelepciune, dar si de grija si respect fata de cine suntem, este sa renuntam la ele.

Iar al treilea lucru ce trebuie amintit acum si inteles, e ca exista atatea retete ale grijii fata de propria persoana, cati oameni pe lume. Ca nu exista forme superioare si inferioare ale grijii de sine. Exista, in schimb, forme reale, autentice, si surogate. Ca, uneori, diferenta intre autentic si surogat e facuta de cantitate, de grad, nu de comportament in sine. Iar atunci trebuie cautata, ca intotdeauna, cauza generatoare de dezechilibru. Pentru ca sigur exista si la fel de sigur e bine pitita pe undeva.

Singurul lucru ce ramane de spus e ca primul pas spre o lume, o societate mai buna, e un numar mai mare de oameni ce se ingrijesc sa le fie bine- fizic si psihic. O societate in care indivizii inteleg ca timpul in care nu fac nimic productiv, sau in care nu dau la fel de mult randament, e la fel de important in echilibrul macro al propriilor sisteme existentiale ca cel in care functioneaza la capacitate maxima. Ca diferenta intre un om cu tabieturi si unul care alearga de zor sa ii ajute pe toti poate ca nu se vede acum, dar se va vedea, cu siguranta, peste zece ani. Si ca trebuie sa ne preocupe binele nostru de azi in egala masura in care ne preocupa contributia la binele celor ce vor veni dupa noi. Altfel e doar o minciuna, una in spatele careia vom sti mereu ca se ascunde adevarul unei propozitii scurte: nu e, de fapt, bine pentru nimeni. Asa ca hai sa avem, fiecare, grija de noi insine, o grija reala de noi insine si, poate, atunci vom fi indreptatiti sa speram ca o sa fie bine pentru toti.