#arhitecturi

‘te-aș fi iubit prin toate cotloanele’, mi-ai zis,
dar ușa de la intrare avea lacăt
iar eu n-am ajuns cu mâna la stiva de chei.
încet, pe vârfuri. pitică în țara uriașilor,
saga fără de capăt.

copilul din mine umblă prin lume,
scotocind lacom după uși, ferestre, detalii
de care să se mire
și holuri. mai ales holuri. știe el
că acolo se pun bazele oricărei povești
chiar dacă geamurile n-au vitralii

cândva, a avut pe mână Paradisul. nu era
tocmai după colț, dar avea
gust de cafea lăsată să se răcească
și ciocolată cu marțipan dimineața. lumini
de apusuri și dimineți leneșe filtrate
prin perdele de ace de pin. avea
texturi de cărbune și gresie, miros
de nerăbdare care le vrea pe toate, acum.
acum era singurul lui timp acceptat
paradisul
avea holuri ca niște vene pe care
se vedeau ca niște cicatrici urmele
de siluete ce i se imprimaseră în tranzit.
câte corpuri, atâtea povești
câte povești, atâtea pulsații de viață
paradisul
loc unde viața se-ntâmpla pur și simplu
fără să dea cuiva socoteală.

dar
viață era și-n afara lui,
într-o zi, locatarii
au fost anunțați că li se pregătea
ceva. izgonirea.
lăsați
să se-mprăștie înspre oriunde, ața
care legase oamenii-n buchet
se rupsese pe nesimțite

de atunci
e totul ecou pastelat
al vuietului familiar ce însoțea
arhitectura subversivă din paradis,
loc ce nu mai e reperabil via GPS
formată din povești, senzații, contraste

și poate că tu
chiar m-ai fi iubit
prin toate cotloanele,
lângă toate scările,
m-ai fi lipit de toate intrările,
dar
paradisul a durat cât un vis
iar azi nu știu
ce coordonare a făcut
să te regăsesc exact atunci
când nu mai știam cum e
să pot să-mi fie dor de tine,
om
vestigiu al nostalgiei după un
paradis niciodată al meu, balon de săpun.

Intuneric

463_543263879045964_473658669_n

S-a lasat intunericul in mine

Cum se lasa noaptea peste sat

Si-i greu cand orbecai

Pe dinauntrul propriei fiinte

Pipaindu-i peretii porosi ca un apucat

Azi nu mai privesc in ochii soarelui,

Caldura si-naltimea lui

Ma fac mica-ntr-un colt de eu.

Si nici nu ii mai rad in fata,

De fapt,

Il caut si cand mi se pare ca l-am gasit,

Incep si-l mai caut odata.

Nu, Sisif n-a murit nici pomeneala!

Uite-l, are plete si poarta nume de fata,

E chiar aici, priveste-mi numai

Ochii dezndajduiti, zambetu-n ranjet.

Istovirea di pasii ce redeseneaza

Aceleasi carari batatorite, fara sunet.

Ai zice ca nu asa trebuie sa fie

Iar eu nu-ti pot spune decat ca

Traim intr-o frenetica distopie.

Ne-ntoarcem in trecut mereu

Sa gasim varietati si ecouri de “Eu”,

Sintetice si prefabricate ca insasi existenta

“S-a lasat demult negura aici,

si e greu pe-ntuneric!”, ce fals

Poate sa sune fraza asta, si totusi…

Totusi, e verbalizarea unui interior

Plin de sageti veninoase, acide

Singuratate. Uitare. Abandon. Pierdere.

Lacrimi inabusite-n gat si intoarse

Din drum cu forta. Onestitate.

Azi, da, e greu pe-ntuneric, mai greu ca ieri…

E mai greu ca atunci cand ti-am muscat buza

Sub ochii soarelui de februarie.

Eu ti-am muscat buzele, tu sufletul…

Proasta alegere, jur! Era pulbere oricum,

La ce mai vii si tu?

Si nu mai pot sa ridic ochii la soare,

Nu intr-o lume in care tu esti

Deasupra oricaror baricade, controland jocul, nu.

Acum stiu ca n-ai putut decat distruge ceva

Ce oricum nu mai era viu

Si oricat m-ar durea, stiu

C-atunci cand vei citi

O sa stii c a e…despre tine,

Chiar daca n-ai merita nici macar o scrisoare de adio

Si da, asta-i poate cea mai sincera chestie pe care-am scris-o!