#piruetă

dimineața soarele
mă mângâie și mă alintă,
doar-doar mă trezesc.
arunc
cu pietre-n el și-i strig
că nu azi. altădată
o să ies la joacă dis-de-dimineață,
acum
doare prea mult să fiu trează.

merg
prin lume pe vârfuri,
vârfurile mele fac cunoștință cu ea
într-un mod aproape sfios.
o ating
cu mirare, emoție și frică,
și-i spun, cu fiecare atingere
te rog, nu mă răni iar, hai
să ne jucăm frumos de data asta măcar…
și lumea râde, de parcă aș gâdila-o

vârfurile degetelor mele
învață povești neștiute
de pe scoarțele copacilor,
de pe apa cea rece
de ploaie, în timp
ce ochii înghit nemăsurat totul.
ei nu știu ce e aia cenzură…

nici nu mai știu când te-am întâlnit,
tu
aveai vocea calmă, și
eu aveam
mare nevoie de un om-călăuză,
care să nu
mă lase să mă pierd de mine.

mi-ai
trasat limitele, așa
cum tragi niște linii cu cretă
colorată pe asfaltul încins,
și mi-ai spus fără cuvinte
de aici până aici, iar eu
am înțeles atunci că-s limite
ca o curte, nu ca o închisoare,
o curte
în care dacă te joci, nu se întâmplă nimic rău,
și amândoi știm
că eu nu-mi permit să sar gardul.

merg pe drumul meu,
cu acel ceva ce-mi bate-n piept
și care mă face
să mă uit după ulii pe cer
și să fac piruete pe pământ,
în ritmul unei muzici care
are sens doar atâta timp
cât o leg de-o poveste, cal
de povară uitat în pădurea de idei.

merg și tot merg, și ceva
urlă în mine, glas de nepătruns
care-mi strigă cât poate el
că degetele mele caută piele
de om pe care s-o atingă,
că picioarele
mi-au obosit de atâta mers, trebuie doar
să stau locului. să respir și să mă uit
la stele. iar eu
continui, totuși, să merg,

scutur a refuz din cap. catâr.
îi spun
că nu, nu sunt pregătită pentru asta,
nu încă, dar
țipă.
țipă strident, sugrumat, din străfunduri.
nu vrei decât să fii iubită, într-acolo tot mergi
doar că ai uitat drumul. recunoaște-ți!
îmi strigă, iar eu
continui să merg drumul meu
despre care nu știu unde mă va duce,
drumul din curtea cu gard frumos, trasat
cu vorbe puține, ca liniile cretei pe asfalt.
o fi fost vară atunci când s-a întâmplat?

nu știu, mă simt
o altfel de Alice, de frumoasă
într-o pădure vie. am săpat tunele în curte
și am căutat un alt fel de wonderland,
dar acum caut doar o potecă
să mă aducă înapoi
acasă. înapoi mie însămi.

eu
am un animal în loc de suflet,
și adevărul e că sufletul meu…
e un urs.
un urs în hibernare-mi bate
în piept, și tot el
mă ține de mână când am
zile de copil speriat și rătăcit,
care vrea să găsească cu orice chip
drumul spre un înapoi ce nu mai există, da.
sufletul meu e un urs,
un urs
care are nevoie de alții, nu poate
trăi singur. așa
a ajuns să strângă în jurul lui alți urși,
copii
ce nu știu, dar simt
că vor să se întoarcă la ce nu mai este,
și pe care îi arde zilnic pe dinăuntru.

înainte de orice, am fost urs,
și azi știu că hibernarea e temporară.
mai lasă-mi, soare, o ultimă seară
și o să ies la joacă atunci când vârfurile
degetelor o să mă doară,
și o să vezi un urs făcând balet pe vârfuri,
și râzând de el însuși.
mai lasă-mi o noapte cu stelele ei,
să-mi îngrop magia la loc sigur,
și o să vezi că tot ce port cu mine
e zațul rămas după ce
praful de stele s-a scurs.
tu o să mă mângâi și eu o să-ți zâmbesc,
aducându-mi aminte că sunt încă greu
de distrus.

pentru că la final de zi,
rămân femeia urs, cu o poveste de spus
pregătită s-o zic atunci când durerea
din degetele ce au atins atâtea s-a stins.
mormăitul ursului de sub stern refuză
să spună că a fost învins,
indiferent cât de lungă a fost hibernarea
și pe câte cărări drumul i s-a întins.
mai lasă-mi o zi, soare, ascultă marea
și când o să fiu cu totul gata o să îmi
simți în raze, în frunze, în plante chemarea

Voiaj cu pasari calatoare

Image

 

 

 Undeva, intr-un targusor cocotat pe o colina, inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma, venise toamna.

Frunzele roseau parca de rusinea batranetii, se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau, parca numai sa le faca in ciuda, iar in final venea resemnarea stacojie, stearsa, si moartea cu parfum subtil de crizanteme.

In castelul ce priveghea alene la viata targusorului, paznic pustiit ce sta sa moara, o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor, in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.

   Muie labuta in cerneala si zgarie un cal, langa o balta ce dormea si ea.  Era rosu, puternic si mandru, insa in ochii blanzi, supusi de-atata vreme, citeai tristete.

Langa el, dintr-un plop urias, canta un corb. Il ignora, dar corbul i se aseza pe spate, cantand parca mai tare si mai clar.

 Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci. Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea, cu lumini de mozaic raspandite peste tot, calde si vii, colorate si moi. Si calul simti ca e nevinovat. Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui, ci ca altii, mai destepti ca el, il facusera sa creada asa.Floarea se ofili, luminile murira, dar el nu fugi. Ramase sa isi infrunte destinul, asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.

  Nu mica ii fu mirarea cand, ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii ,isi vazu cosmarul pandind.

Era..nici el nu stia clar ce. Stia doar ca ani la rand fugise de el. Acum, sosise vremea sa il cunoasca. Aratarea, caci altfel nu o putea numi, avea corp de lup, cap de iepure, blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal, ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea, ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.

 Calul incepu sa necheze, in vreme ce creatura ii sari in fata, dornica de atac. Il izbi puternic cu copita, apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi. Aratarea pierise, si pestera odata cu ea.

  Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint. De la mansarda incepu sa razbata alt cantec, mai frumos parca decat al ei, o romanta a tuturor amintirilor diafane, de catifea poleita cu argint si pietre. Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda, pentru prima oara. Afara, luna apunea, lasand loc unei alte zile, una cu paduri de cersetori si zdrente lalai. In camera, o lumanare pe un cufar ros de timp, o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.

   Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere. Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea…sfasie tot ce facuse, desenul care ii furase atata din suflet, si cantecul i se transforma in planset scancit, cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima. Alungata, fugi din targusor o zi mai tarziu, odata cu sosirea primului fulg de nea, cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.

  Pana la urma, castelul nu era “acasa”. Deci pleca pribeaga spre alte zari. Poate si acasa, daca o mai fi ceva din ce a lasat.

Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini; sa isi redescopere radacinile.

Caci asta e timpul, asta e viata: un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect. Corect, adica asa cum simtim fiecare: tu, eu, el,voi. Si asa mai departe, in asteptarea oglindirii finalului.