#captivă

există apropieri de cuvinte
care atârnă greu. prea greu. atât
de greu că de la simț la limbaj
poate trece oricât.
săptămâni. ore. ani. doar
ca să le lași afară, să se joace
cu apropierile altor
cuvinte, emoții, persoane.

există separări de esențe
pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura
se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară,
te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm
pe care nu-l așteptai, dar care-a venit,
și nu mai vrea să plece. e visul
care n-a apucat să se întâmple,

te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult.
spațiu, sentimente, bucăți din tine. te
rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt,
te-nstrăinează, pune
garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre
tot ce fusese odată atât, dar atât
de aproape.
tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi
nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi
nu mai e nimeni. acolo nu mai există.

fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă
ca o piatră de moară, și tu te-nneci
în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi,
sub greutatea unui regret care nu e al tău.
de unde vine, e cineva acasă?

fiecare te iubesc strivește, te face să fugi,
nici tu nu știi, fugi
de tine, fugi doar
ca să ai unde te-ntoarce atunci
când nu mai ai încotro să fugi?
tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?

nu vrei. cuvintele
nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat
de tot ce se poate pune în cuvinte
într-o singură noapte. ai vrea
să simți vântul că-ți biciuiește obrajii,
ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse
de alții, poate, pentru tine. vrei
să simți în carne tot ce-i bun și rău,
orice, doar nu
vocea lui când rostește cuvinte. nu
acele două cuvinte. două
cuvinte ca o sentință.

tot ce-a fost
de neatins s-a topit în regretul
cu care le-a rostit prima oară, blestemul
unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut
să fie altfel, e doar
un final. un alt fel de final, îngropat
sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă,
sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost,
al unei
povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare
ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.

o poveste
despre răsărit și întunecare,
despre catifea și oțel, parfum
de bărbat așteptat prin cotloane
închise, de ploaie, povestea care
n-a primit dreptul să trăiască,
sufocată prematur din prea multă apăsare.

#botanosfera

sub ochii mei se deschid
flori reci, transparente, petale
cu margini aspre inundă
granițele de sticlă ale scenei interioare

nuanțe de verde-mi aduc
aminte că viața pulsează
incognito,
anonimă ghidușă, pitită
în cele mai de necrezut detalii.
vara, până și coroanele copacilor
devin vitralii

într-un sertar, undeva-mi doarme
amestecul de muguri, de frunze
împletit cu parfumuri tari, industriale,
poveștile-mi de iubire
au toate parfum de cânepă arsă,
de parfum bărbătesc și tutun.
închid ușa apotecarului,
strecor între plante uscate
tot ce n-am apucat să-ți mai spun

azi mi-am strâns florile în jurul meu
și nu mai vreau buchete convalescente,
impersonale,
flori-clișeu
de la bărbații ce-mi trec pragul
din dormitor spre amintire

ninge tăcut, și zâmbesc crud,
eu nu mai vreau îmbrățișări atunci
când zăpada-mi atinge părul ud
râd interior și mă ascund
pân-o să pot să defilez între verdeață
sub o cortină amplă, bleu-ciel

mi-e dor deși n-ar trebui
de propriile decizii proaste,
gravitez
în jurul amintirilor cu noi, fluture de noapte
gonind spre becul care arde mut.
azi nu mai dori, iar singura scăpare
un neon colorat din viitor te-aruncă în uitare.
azi
chiar dacă îmi pari de necrezut
tot aș piti un joint sub pernă, poate doar
o să te aud cum râzi când mă privești
înc-un minut.

#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.