#rapsodie

te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.

te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde

te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.

dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul

#abecedar

încurcat lucru, înțelegerea
limbii vorbite prin semne,
semne
care n-apar când
le ceri, apar
mereu la timpul lor,
busolă.

între ce-a fost și ce urmează
se-ntinde amplu conglomerat
de detalii colorate, frânturi
verzi, albastre, roșii, aurii,
fragmente vizuale, semne
dactilografiate senin
pe retină, pe degete, pe sân.

o mie de detalii bune
nu schimbă un loc rău,
adună însă-n sine gradual
un cumul de senzații, abecedar
în care “Roșu” se va scrie
cu “M”, de la “Măceașă”,
și unde “Lume” e sinonim cu “Acasă”.

o mie de senzații, de detalii, un cer
acoperit de-un infinit mărunt de stele
abecedarul-calendar-caleidoscop plin de detalii
neon, ca pentru fiecare noapte albă,
noapte mare,
mărturii succinte ale fiecărei dăți
în care m-ai surprins că-mi pasă.

semnele vin pe rând, găsesc
de-a lungul celei care sunt, o casă.
e iarăși azi, de-acum tăcerea
din jurul stelei mele nu m-apasă.
de-azi am rămas cu garda joasă,
e iarăși azi, și bucuria
mi se-așeză la masă.

#momente

câteodată, acasă e liniștea
care te lasă să fii cum ești.
de cele mai multe ori însă, acasă e
locul unde urechile aud sunete
uneori inexistente, mesaje
subtile din alte lumi, ochii
trag mereu priviri furișe,
așteptând, alături de mâinile încleștate
să se întâmple ceva. orice. așteaptă cuminți
neprevăzutul. răbufnirea.

câteodată, în mine se naște un gol.
gol de dor.
de cele mai multe ori, însă, doar doare.
golul din mine e fundătura
ce nu-mi dă răgaz sau scăpare,
deși încă îmi spun că n-ar mai fi
gol lăsat de-un trecător oarecare.

câteodată îmi aduc aminte de ei.
de toți bărbații vieții mele
și zâmbesc cu duioșie amăruie
peste umăr.
de cele mai multe ori, însă…regret.
regret că au vrut să mă facă
dintr-o femeie, o statuie.

câteodată, gândul meu merge
agale pe drumul lui Ce-ar fi putut fi.
de cele mai multe ori, însă, se-nvârte în cerc,
și derulează aceleași câteva secvențe
masochismul nu e doar al cărnii.

câteodată, mi-e dor ca unghiile mele
să lase urme pe spatele cuiva și să-i placă. să
mă strângă de gât înapoi, să
mă domine cât timp valul mă duce
acolo unde e nevoie de mine să fiu.
de cele mai multe ori, însă, știu
că sexul n-o să cumpere uitarea
pentru mine. va cumpăra în schimb
nemurirea. pentru el.
bărbații despre care scriu nu mor.
își iau
drumul stângaci spre altceva,
spre o altă dată.

câteodată, în timp ce adorm vreau
să mă simt dominată.
dominată de un alt om,
de un om în carne, oase și instincte neîmblânzite.
de cele mai multe ori, însă, închid ochii
știind că e doar un moment pasager,
volatil, nor pe cer.
și adorm. și, temporar, mor.
îmi văd speranța fugărind nostalgii pe tavan.
azi a fost altă zi în care
n-am putut pune emoțiile mele-n palme nimănui
am căutat iar sclipiri în ochii străinului
doar ca să mă pierd în notele parfumului
de noapte de vară cu fân și stele pe cer.
e-un alt an, un alt iulie, iar eu nu mai sper.