#radar

port în mine de ani un radar
pentru finaluri; s-a ascuns
undeva în osul sternului, mai spre stânga,
și are ecou până în buricele degetelor

e o adevărată aventură și cu radarul ăsta,
te anunță că-i gata când ți-e lumea mai dragă,
și nu-i pasă de om, timp, spațiu sau emoții.
nu. el știe doar ca s-a terminat
și de altceva nici nu vrea sa audă.

m-aș întoarce mâine,
dacă aș avea unde.
aș lua-o de la capăt,
dacă ar avea rost…
în schimb, prezentu-i un bolovan anost
de care mă împiedic mergând spre niciunde,
spre locul unde viața însăși durează secunde

mi s-au tocit buricele degetelor
de la toate finalurile ale căror semnal l-au dat
de la o strângere de mână.
o îmbrățișare. mângâieri.

orice atingere
poartă pe umeri finalul,
impuls electric fin, ascuțit
ca o lamă ce taie-n
carnea vie, pastelată a emoțiilor strânse
într-un ghem pe care-l îmblânzeam
și care mă durea sub stern
cu fiecare rostogolire, deșirare, reclădire

mă duc să mor un pic,
azi nu se poate,
e-aniversare. se fac zece
ani de când am auzit in mine prima oară
sunet de sticlă spartă pe asfalt,
singura, veșnica sticlă a cărei spargere
m-a durut pe dinăuntru și m-a făcut
să strig în mine după un ajutor
strain, imaterial, pe care nu-l știam și nu-l voiam,
dar totuși s-a întâmplat așa, să-l cer.

nu, azi nu se poate,
n-am dreptul să decretez că o să mor;
poate mâine, după aniversare, va părea mai ușor,
sau mă voi transforma treptat
în acel ghem nematerial, concret și visceral
de emoții făcute grămadă și îngropate în piept
dar azi nu, azi pot cel mult să aștept,
să văd timpul cum se mișcă lent
si să zâmbesc cu storurile trase:
așa e când mori pe dinăuntru-
nu se vede, și nici nu miroase,
dar vor vedea toți când îți ajunge-n oase

Elogiu

Image

 

Stau singur…

Azi pe strada

Mai toate felinarele sunt stinse,

Iara pe caldaram mai zac intinse

Cam toate visele prelinse

Pe tocul usii de la bloc

 

Pe alt trotuar te vad trecand agale

Ca Neputinta-ndurerata-n mai.

Dar azi…azi nu-ti soptesc “Mai stai!”

Ci trec, aidoma unui strain cu pasul moale

Si ma gandesc daca-i blestem ori sublimare

Sa te revad de cate ori n-o vreau

 

Nici ceasul ala nu mai e ce-a fost,

Azi prin cadranu-i spart se scurge Timpul,

E colt de regasire pentru corbul cel anost

Pe care l-ai zarit la prima intalnire,

Mormantul sacru-al picaturilor de ploaie

Si al Uitarii sumbru monument, stihie.

 

Tu, demon care-mi bantui fiecare ceas,

Ce-ascunzi sub chipul Neputintei oare

Si ce-ai facut cu mica dictatoare

Ce mi-a spulberat si-ultimul vis ramas?

 

Seducatoare, te ascunzi in gloata,

Tu Neputinta, demon sfant al meu!

Afara-i norul de cerneala noaptea

Ce pe naivi cu vise dulci-i imbata,

Sub masca disperarii de moment

Se-adapa tot Pamantul cel de soapte;

Ecoul lor ma bantuie mereu!

 

As vrea sa pot jura ca vreau

Sa scap de tine pentru totdeauna,

Dar pentru mine tu esti cum e ciuma,

Iar voluptatile din suferinta n-au

Nici capatai, nici seaman, nici rival.

 

 

 

 

 

 

Si totusi…imi umbla-n minte

Aidoma unui refren orbitor

Fantasma unei evadari tacite

Din infinitul lan cu maci al viselor

 

Niciodata n-am iubit finalurile−

Le-am simtit triste si anoste,

Mai ceva decat diminetile ploioase de iarna,

Insa de dat-asta trebuie.

Vechea gara-i tot la rascruce de drum

Si tot cu acoperisul gaurit, cersind mila

 

Dar tu n-o sa ai indurare− plec acum

Spre abisurile vietii, spune-mi “Ramas-bun!”

Fiindca stii bine, va fi ultimul drum

Facut de drumetul pitit dupa cortina de fum