Puternica? Nu eu…

48421207_281107246085910_5568427590345031680_n

 

De niste vreme, ani, cam de cand eram eu adolescenta, se bate moneda pe femeia puternica. Hai ca o stiti, toate site-urile, revistele, blogurile, o propovaduiesc de atata amar de vreme. A ajuns si la TV. E tipa aia care nu plange niciodata. Care e ironica, acida, independenta financiar, stilata, culta, superioara, emancipata, gratioasa, selectiva cu cei din jur…toata povestea aia. Ti se induce ca asa trebuie sa fii, daca vrei sa fii o femeie misto. Sa nu stie nimeni ce te doare, sa fii mereu bine, zambitoare, ca timpul nu sta pe loc fiindca te doare pe tine sufletul.

Desi unele din atributele de mai sus sunt perfect in regula, pot sa spun ca, in ciuda a orice se vede din exterior, eu nu-s o femeie puternica. Sunt doar mandra, dar mandria nu-mi cenzureaza mereu eficient exprimarea emotiilor. Asa ajung sa plang, rar ce-i drept, in public. Am trait o buna parte din viata dorindu-mi sa fiu puternica cu orice pret. Pentru mine, pentru cei dragi din jur, pentru binele tuturor. Mi-am urat cu disperare fragilitatea, vulnerabilitatea. Am fugit de ele, m-am dat cu capul de pereti ca simt prea mult, prea profund, si ca eu nu mai vreau sa mai simt nimic.

Nu sunt puternica, ma dor prea multe. Inechitati carora le-am fost martora sau victima. Oameni pe care nu i-am putut ajuta asa cum mi-as fi dorit. Nedreptati de care, chiar daca am scapat ca prin urechile acului, umbra lor m-a urmat oriunde, ca un catel. Zilele in care puteam mai bine. Momentele in care, poate, n-am stiut sa ma apar asa cum as fi meritat. Anii in care nici nu mi-a dat prin cap ca ar trebui sa ma apar, sa spun gata! si nu!, ca nu trebuie sa multumesc pe nimeni in afara de mine insami.

Nu sunt puternica. Am zile in care-as putea jura ca sunt stapana lumii, dublate de nopti in care ma simt a nimanui in propria viata, in propria lume interioara. Zile in care plang, in care ma simt nefericita, nedreptatita, invinsa. Zile-n care as da foc lumii intr-un acces de furie oarba, de la prea multele nedreptati la care-am asistat neputincioasa si care inca ma dor. Compensatoriu.

Nu sunt puternica, si nici femeie nu-s inca. Sunt un copil mare, cu accese de intelepciune, efuziuni de euforie, si rabufniri de furie care se amesteca in feluri care mai de care mai de ne-nteles. Am crescut cu o boala rara, iar prezenta constanta a mamei in jur m-a ferit, in copilarie, de rautatile copiilor. Altii, desi sanatosi, dar saraci, n-au avut norocul asta, sa scape de batjocura gratuita.

Nu sunt puternica, si nici macar nu mai incerc sa fiu. Am acceptat, pana la urma, ca-s o fiinta fragila. Ca ma descurc mai bine singura, decat inconjurata de multimi tampe de oameni. Ca sunt un ocean de emotii care se vor bate mereu cap in cap, si ma vor arde pe dinauntru. Ca nu-s deloc a dracu’ daca ma aleg pe mine.

Nu mai vreau sa mint despre cat de puternica sunt. Nu sunt. N-am fost niciodata. Ce am fost in schimb mereu, si o sa raman, e o fiinta mandra. Din mandrie nu m-am dus de cate ori s-ar fi impus la oamenii care m-au ranit, cand m-au ranit, sa le-o spun si sa-i intreb de ce?. Mi se parea o chestie triviala, sub demnitatea mea, un gest de mahalagioaica pusa pe scandal. Azi nu-l mai vad deloc, dar deloc asa. Azi, daca mi-ai facut ceva, o sa afli. Fie ca vrei, fie ca nu, si cu totala nepasare daca ce auzi iti e pe plac sau nu, confortabil sau nu.

Nu sunt puternica, nici nu vreau, nici nu pot, ca sa parafrazez o femeie controversata. Nu vreau, frate, mi s-a luat! Mi s-a luat sa protejez mereu pe toata lumea si sa fiu nevoita sa ma cenzurez si cand vreau, si cand nu. De fapt, daca ma gandesc un pic mai bine, vreau sa mai fiu si eu protejata, intrebata, ingrijita. Macar din cand in cand, pana cand se vor obisnui cu asta regulat. Ca eu raman la fel de fragila pe cat eram si inainte vreme, cand pretindeam ca-s mare amazoana, nu d’alta.

M-am lecuit de la a fi aia pe care nu o mai doare nimic. Ma dor multe, si o sa le spun oricui ma intreaba sau ma provoaca. O sa raman sincera cu ceilalti si cu mine, o sa spun ce vad si ce simt. Mai ales ce simt. O sa respect ce-am invatat cu mult greu: ca timpul meu cu mine, in singuratate, e dar, nu blestem, ca limitele-mi sunt date ca sa mi le invat si respect, ca trebuie sa pun punct inainte ca tot ce traiesc, vad, incerc, simt, sa ma arda pe interior ca lumanarea.

O sa fac multe, tare multe, promit. Dar nu o sa mai tac, pentru ca tacerea e de aur doar in dictaturi, in restul lumii e, cel mai adesea, de plumb. Si sigur nu o sa mai fac din a fi puternica un ideal, un model, sau un motiv de bravura. Asta dat din oficiu de societate, fara sa-l ceara explicit nimeni, e  un model tern, lipsit de nuante, si mi-a ajuns. Nu ma regasesc in el si mi-am pierdut déjà prea mult timp incercand sa-l interiorizez. Cui ii place, sa-l pastreze, dar sa nu mi-l bage pe gat.

Magie alba, magie neagra

C__Data_Users_DefApps_AppData_INTERNETEXPLORER_Temp_Saved Images_15032658_10154823725184903_8367510184075975523_n_png

In ultima vreme, afara a inceput sa fie la fel de colorat ca-n capul meu, ceea ce nu pot spune ca-i bine sau rau, cat ca-i ciclic, firesc. Doar e toamna, nu ? Si toamna e despre nuante. Sau si despre ele, daca nu mai ales despre ele.

Judecam acum ceva vreme la Cutia Pandorei, elefantul din camera despre care nimeni nu vorbeste de buna voie- a fi destul. Niciodata nu cred sa fi existat 3 cuvinte care sa fi facut mai mult bine sau, din contra, mai mult rau de-a lungul si de-a latul timpului si pamantului. A fi sau a nu fi… destul. Destul de buni, frumosi, eleganti, competenti, bogati, relaxati, ca sa para ca toate astea ne vin natural, ca respiratia, de inteligenti, cititi, amuzanti, seducatori…si lista poate sa continue mult si bine. Intr-o lume dominata de un imperativ tacit al fericirii, al unei fericiri egotice, care depinde exclusiv de tine si de alegerile tale, in care nu ne dam voie sa avem alt fel de emotii in afara celor pozitive, intrebarea “Sunt eu destul de buna?”, citita ca “Sunt eu destul de buna pentru a fi fericita?” devine un infern intim si banal al fiecaruia, ceva ce nu mai mira pe nimeni.

N-am fost niciodata cea mai, si vreme buna mi-a fost greu sa ma raportez la mine ca fiind destul. Poate n-as fi reusit nici acum, daca timpul si ce mi-a adus cu sine nu mi-ar fi aratat ca problema mea e, de fapt, una de definire. Ca la intrebarea “Pentru ce sau cine sa fiu destul?” raspunsul nu-i societatea, ci… eu. Ca, inainte de orice altceva, trebuie sa fiu destul…pentru mine. Destul de inteligenta, buna, implicata, relaxata si oricum mi-ar mai fi dat prin cap sa fiu. Ca doar asa pot fi si pentru ceilalti. Ca…gresisem poteca.

E simplu sa te ascunzi dupa nu sunt destul de, e un refugiu elegant. Iti repeti ca nu esti destul de paana cand te impaci cu ideea unui posibil esec, fiindca si asta-i alt tabu mut. Trebuie toti sa avem succes, si toti fara sa para ca ne straduim prea tare. Si, ca orice moneda, nu sunt destul de are si partea lui intunecata, in care submineaza constant evolutia, in care macina increderea, de obicei in formare, in care face ca nesiguranta sa devina o constanta a celui ce se intreaba: Oare nu cumva e vina mea, nu cumva nu sunt eu destul de… ?

In conditiile astea, sa ai oameni in jur care sunt destul in primul rand pentru ei insisi e o experienta pe care-o banuiesc destul de apropiata de cea a vietii printre extraterestri- te uiti la ei, seamana cu tine, pare ca aveti aceleasi obiceiuri si ca vorbiti o limba comuna dar, cu toate astea, chiar nu-i poti intelege. Deloc. Si te tot intrebi ce au ei si nu ai tu. Tot la gara lui destul revii, asa cum toate drumurile duc la Roma.

Pe fundalul asta, sa te trezesti intr-o dimineata si sa ajungi la concluzia (sau epifania?) ca esti destul, e de-a dreptul o declaratie de independenta, un moment de eliberare. Pentru ca, atunci, incep sa se intample lucruri. Sa vezi diferenta intre a fi exigent cu tine si a fi aspru, intre a fi bland si a fi delasator, a avea grija de tine sau a folosi grija de sine drept refugiu de izolare in fata tuturor lucrurilor pe care nu vrei sa le faci de fapt. Inveti cate ceva si despre valoarea lui nu, un alt tabu al zilelor noastre. Cand muti focusul dinspre ceilalti, o masa difuza, cum o sa constati, spre interior, abia atunci devii liber. Cand intelegi ca sa fii bine tu cu tine e o necesitate vitala, nu egoism, asa cum te-ai tot mintit.

Cuvintele sunt magice, tocmai fiindca poarta-n sinea lor atatea nuante. Pentru ca gandim preponderent in cuvinte, iar limitele realitatii noastre sunt cele a ce poate exprima coerent limbajul nostru. Niste instrumente magice, incarcate de sensuri, simboluri, si unele chiar cu ecou de incantatie. Prin extensie, a sti sa le manuiesti e o putere, iar oamenii care au primit-o nativ, sunt oameni magici. Dar poate cei mai magici oameni sunt cei care au inteles ca adevarurile nu sunt obligatoriu posibile de pus in cuvinte, ca pot si vor exista mereu nuante ramase pe dinafara intre ceea ce spunem, fie ca ne spunem noi noua sau noi celor din exteriorul propriei persoane, si adevarul asa cum e el.

S-a vorbit si o sa se mai vorbeasca multa vreme despre ce e fericirea si ce inseamna a fi destul, doua treburi care sunt, in esenta lor, destul de difuze incat sa permita polemizarea in voie mult timp de-acum incolo. Dupa logica utilitarista, fericirea e ce faci tu pentru tine ca sa-ti fie bine. Bine, adica: sa ai un job bine platit, o casa frumoasa, vacante reusite, o viata sociala activa, cateva cauze la care aderi si pentru care te implici activ, o familie frumoasa si un corp sanatos si placut estetic. Ceea ce aduce o tona de presiune cu sine, pentru ca om sa fii ca sa le faci pe toate, si retorica lui a fi sau a nu fi destul. Libertatea vine in momentul in care intelegi ca a fi destul, la momentul respectiv, pentru propria persoana, nu inseamna stagnare, asa cum a nu fi destul  nu inseamna progres. Dar  nu vine degeaba, cere curaj, deschidere, sinceritate si asumare la schimb.

In conditiile astea, cei mai puternici oameni, dar si cei mai magici, au sa ramana cei care au experimentat ambele fatete ale lui a fi destul. Cei care au reusit sa se aleaga pe ei in detrimentul unei mase ipotetice pe care trebuie sa o multumeasca. Care au rupt cercul si isi urmeaza propriul ritm de evolutie, de dezvoltare, fara sa se mai judece pentru fiecare mica  sau nu-chiar-atat-de-mica greseala pe care o fac. Cei care au inteles ca libertatea vine atunci cand alegi sa-ti fii destul si, odata cu ea, si puterea. Care stiu cat de subtire e linia intre a fi si a nu fi destul, si ca, daca vrei sa ramai destul pentru tine, o sa ai constant de munca, fiindca nu-i asa, ceva ce vine de nicaieri, se intampla o data si gata, e de tot. Si cea mai buna parte e ca, in aceeasi logica utilitarista, unul dintre oamenii astia putem fi fiecare dintre noi, trebuie doar sa stam un pic de vorba sincer cu noi insine si sa regandim termenii problemei, scotand gargaunii tranzitorii din ecuatie.