Mai sunt fix 20 de zile până la alegeri. Cele locale, acum. Asta echivalează cu ultima sută de metri a campaniei electorale, perioada în care toți cei ce vor să fie parte din administrație se zbat să facă niște puncte bonus la popularitate. Să arate că sunt de-ai oamenilor, cum ar veni. De la firul ierbii. Ca să arate, mai ales dacă nu-s la primul mandat, că nu s-au schimbat.
Recent, ca parte a aceluiași parcurs obișnuit de campanie electorală, un primar de comună s-a fotografiat, în campanie, cu două doamne cu dizabilități vizibile, fapt ce a inflamat o bună parte a comunității. Întâmplător sau nu, majoritatea dintre ei persoane care cunosc, la rândul lor, persoane cu dizabilități. Nu voi da nume, pentru că nu e un fenomen singular, și nu e problema centrală.
Unul din argumentele aduse de partea comunității care dezaprobă gestul e foarte concret: grija pentru bunăstarea persoanelor cu dizabilități e doar poză de campanie, pentru că în realitate, la firul ierbii, drepturile acestei categorii de persoane sunt tratate ca fiind opționale. Nu sunt plătite indemnizațiile la timp, nu sunt tratați decent de personalul primăriei, le sunt încălcate sau chiar ignorate drepturile de ani de zile. O conversație necesară, dar adevărul e altul: banii sunt doar bani, și ei nu pot cumpăra decât ceea ce există.
Iar pentru persoanele cu dizabilități din mediul rural există foarte puține. Se pune problema indemnizațiilor, și e un pas important, mai ales într-o comunitate mică, unde cei patru stâlpi ai autorității, după Dumnezeu, erau popa, învățătorul, milițianul și primarul.
Adevărata problemă este, însă, cea a accesului. Acces la terapii, la asistență psihologică pentru asistenții personali ai persoanelor cu dizabilități grave- câți funcționarii publici înțeleg ce înseamnă epuizarea îngrijitorului?- la cultură și educație de masă. Acces, fizic, în instituții, pentru că majoritatea rampelor, dacă se întâmplă să ai nevoie de ele… Pentru că accesul la toate acestea e nul, dacă ai ghinionul, ca persoană cu dizabilități, să te naști la sat. Nu, terapiile nu sunt acoperite financiar de indemnizația de handicap. Dar ele sunt, măcar, accesibile familiei din mediul urban. Și nu sunt mofturi, nu în condițiile în care terapia face, pentru mulți copii cu dizabilități diferența între accesul la învățământul de masă și cel pentru persoanele cu deficiențe. Între a fi unul din asistații atât de huliți și a fi un membru util societății, indiferent din ce postură. Între a se putea descurca să trăiască pe cont propriu după ce părinții nu vor mai fi, și a ajunge în unul din centrele pentru îngrijirea adulților cu dizabilități.
Despre accesul la cultură și importanța sa pentru buna dezvoltare a unei comunități și a copiilor ei e deja repetitiv să vorbesc, pentru că în teorie o știm toți. Cu toate astea, pentru copiii tipici din mediul rural, accesul la cultură înseamnă câteva excursii cu școala, și accesul la biblioteca școlii. Mult prea puțin, raportat la toți cei ce deplâng analfabetismul funcțional și locul codaș al țării în clasamentul cititorilor.
Cu toate acestea, însă, este dizabilitatea un subiect politic? Nu. Pentru că nici o instituție administrativă nu poate eradica dizabilitatea, indiferent de tipul ei, cu o semnătură și o ștampilă. Dacă se putea, părinții de copii cu dizabilități inundau de multă vreme municipiile județelor, făcând imaginile cu cozi din anii comunismului să pară o glumă. Calitatea vieții persoanelor cu dizabilități, în schimb, este un subiect politic. Unul chiar foarte politic, ca să spun așa. Pentru că ea înseamnă ușa spre acces. Administrația publică păzește ușa ce dă spre accesul persoanelor cu dizabilități la îngrijire medicală de calitate, terapii eficiente, educație, integrare socială. Iar în România lui 2020, administrația publică nu doar că ține ușa încuiată, dar nici măcar nu stă de vorbă despre camera pe care o ține încuiată.
Chiar, mai ține cineva minte discursul oficial în care Viorica Dăncilă, în calitate de premier, a spus despre europarlamentarii care vorbesc în Parlamentul European despre neregulile din România că sunt autiști? Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a spus, la acea vreme, că nu e vorba despre un act de discriminare. Și, într-un fel, nu e. E vorba, mai grav, despre un act de ignoranță. Despre o oglindă fidelă a limbajului informal, în care autist, handicapat sau retardat sunt folosiți ca termeni înlocuitori pentru diferite jigniri. E vorba despre o atitudine existentă pe toate palierele societății, care tratează persoanele cu dizabilități ca pe niște semi-oameni, un fel de mofturi sociale. Pentru că, prin comparație cu ce li s-a tot arătat și spus, persoanele cu dizabilități care reușesc să se integreze social, sunt excepții. Persoanele cu dizabilități și studii în învățământul de masă, cu studii superioare sau care au locuri de muncă bune, sunt minoritare. Privilegiații despre care nu vorbește nimeni cu câtă muncă și cât efort colaborativ au ajuns acolo.
Adevărul de la sfârșitul fiecărei zile, însă, e altul. Dizabilitatea e ceva imprevizibil. Poate apărea oricând, în viața oricui, indiferent de gen, culoare politică, statut social, nivel de educație sau clasă. Și, atunci când ea apare, e important să existe o structură de rezistență gata să susțină eforturile individuale și ale familiilor. Să existe informație, educație, inițiative locale, oricât de mici, de integrare în comunitate. Contează. Fără ele, fără ascultarea vocilor care au contact direct și constant cu dizabilitatea, incluziunea socială și drepturile persoanelor vulnerabile rămân doar de poză. Numai bune de pus în sertar, până la campania viitoare.
La sfârșitul lui februarie, Bill Henning a susținut la București workshop-uri despre organizare comunitară, advocacy, și dizabilitate, cu accent pe deficiențele de vedere. Bill este director executiv al Boston Center for Independent Living, având o experiență în advocacy de 41 de ani.
În cadrul atelierului de pe 23 februarie, cuvântul de căpătâi a fost împreună. Despre cum reușim împreună să ne apropiem de incluziunea socială. Despre cum, pentru a reuși, e nevoie de o inițiativă cu dublu sens, centrată pe poveste: un sens ține de împărtășirea poveștii personale în cadrul comunității, iar celălalt sens, de punerea la un loc a punctelor comune ale poveștilor indivizilor ce formează comunitatea, și aducerea lor în fața celorlalți, a oamenilor fără tangențe cu dizabilitatea.
Unul din punctele centrale ale atelierului a fost Social Media- cum nu ai nevoie neapărată de mass media tradiționale, dat fiind că acum îți poți spune povestea pe canalele de Social Media personale, și să o faci cunoscută cât mai multor oameni. Pentru că Social Media funcționează pe baza poveștilor, iar poveștile împărtășite sunt cele care generează schimbarea, mai ales când sunt parte a unui discurs asumat al unei comunități, al unui grup.
De fapt, acea duminică a fost o zi cu și despre comunitate, dincolo de informație și discuția cum e la noi-cum e la voi. Despre punerea împreună a oamenilor legați de același fir roșu, indiferent de vârstă sau formă de dizabilitate. Pentru că acolo erau de la tineri la vârstnici, oameni cu deficiențe de vedere și fără, toți vrând să afle cum pot să facă lucrurile să se miște altfel, să se miște mai bine, mai eficient.
Așa am aflat de eforturile Organizației Mondiale a Sănătății pentru crearea la nivel global a comunităților de îmbătrânire sănătoasă, care să aducă împreună adulți și vârstnici cu și fără dizabilități. Și am zâmbit, la gândul că tinerii cu dizabilități de astăzi pot fi, cu destul noroc, adulții și vârstnicii su dizabilități de mâine, dar și la gândul singurătății care afectează, fără discriminare, vârstnicii români. În contextul ăsta, inițiativa OMS nu mai pare deloc un moft.
Și tot în acea duminică am aflat că, dat fiind că dizabilitatea afectează 15% din populația planetei, conform datelor oficiale ale OMS. Asta înseamnă că sunt mult mai mulți oameni care aleg să facă abstracție de persoanele cu dizabilități din jurul lor, să le ignore, decât oameni care nu cunosc nici măcar una. Și asta mă duce spre o altă idee din cadrul atelierului, cea a schimbării civice generate de poveștile celor cu nevoi speciale. Despre cât de important e să ne comunicăm deschis nevoile celor care pot să ajute: cadrelor didactice, cunoscuților, posibililor angajatori, oamenilor politici. Despre importanța asocierii poveștilor individuale cu argumente documentate- asta înseamnă să știi legislația în vigoare, ca să poți, ca grup, exercita presiune asupra celor care pot grăbi schimbarea, cum ar fi marile corporații.
S-a vorbit mult și despre asta, despre cum îți găsești un loc de muncă, în contextul în care vii cu o dizabilitate. Despre cum societatea nu e, încă, pregătită să mergi la interviu și să îi spui Bună, eu sunt X, am o dizabilitate, și vreau să mă angajez la voi!. Și despre cum poți, ca grup vulnerabil să o convingi că ar trebui să te angajeze pe tine, nu un candidat tipic, dincolo de ideea că e posibil ca tu să fii mai bine pregătit. Pentru că, în prezent, societatea românească încă trebuie convinsă.
Iar asta nu se face ușor. Angajatorului trebuie să-i explici, inițial, de ce ești tu bun pentru el. Ca individ. Apoi, să mergi mai în profunzime și să-i spui despre avantajele pe care le are, administrativ vorbind, dacă te angajează. Practic, trebuie întâi să te documentezi, să știi ce drepturi ai, ce obligații, și mai ales ce schimbări aduci tu în relația angajatorului cu statul, iar apoi, să înveți să te vinzi. Sună complicat, știu, dar alternativa în care, dacă ești norocos să ai o dizabilitate invizibilă, o ascunzi până îți demonstrezi valoarea ca angajat, e și mai complicată.
Privind în spate, la acea zi de atelier, aș zice că pancarda cu NOI APRINDEM LUMINA din sediul CeRe, unde a avut loc evenimentul, nu-i deloc o ironie. Chiar dacă jumătate din participanții la atelier erau nevăzători, toți erau oameni cu viziune. Fără excepție. Oameni care voiau să facă lucrurile mai bine decât sunt, oameni care erau dispuși să își împartă poveștile și ce au învățat din ce-au trăit unii cu ceilalți. Oameni care te integrau și pe tine în grup, chiar dacă se știau unii cu ceilalți deja.
Nu știu dacă am plecat de acolo cu informații fundamental noi. Cel mai probabil, nu. Dar sigur am plecat de acolo un pic mai încrezătoare, mai convinsă că știu ce am de făcut, mai inspirată. Am ieșit din sală cu mai multă claritate, și cu zâmbetul pe care ți-l dă sentimentul că ești pe drumul cel bun. Cel mai important, însă, am rămas, după evenimentul respectiv, cu oameni. Oameni buni, cu care țin legătura, și de la care o să învăț, cu siguranță, de fiecare dată câte ceva. Pentru că e doar o chestiune de timp până când ne vom întâlni din nou, chiar și numai ca să povestim ce s-a mai întâmplat, ce s-a schimbat peste timp.
La finalul zilei, indiferent cât de diferite ar fi dizabilitățile noastre, noi toți suntem egali în fața unui sistem care nu a învățat încă să-și protejeze și respecte cetățenii vulnerabili, iar primii pași ai oricărui demers de schimbare sunt oamenii care pricep că a venit timpul să se adune. Pentru că, la finalul zilei, cel mai greu drum nu este cel mai lung, ci drumul pe care-l mergi de unul singur.
Așa îmi vorbește bunica despre oamenii din tinerețea ei, voind să spună că erau oameni care iubeau viața și oamenii din jurul lor. Oameni cărora le plăcea să aibă mereu alți oameni în jur. Și așa ajung să vorbesc și eu despre un om care…nu mai e. Fizic, el nu mai e cu noi.
Profesorul Vintilă Mihăilescu a plecat dintre noi duminică. Am plâns când am citit, și prima reacție, care mă însoțește și acum, când scriu asta, a fost aceeași cu a colegei mele care m-a întrebat Cum adică nu mai este cu noi? Cum să fie..așa cum e când oamenii nu mai au timp. Nici el n-a mai avut, chiar dacă nouă, tuturor celor care l-am cunoscut și iubit, ne părea etern.
Vestea inițială, a bolii lui, m-a trimis înapoi în timp, acum vreo 10 ani, când am aflat că un alt om căruia îi datorez multe, Valeriu Popescu, s-a retras definitiv de la spital. Aflasem de la unul din oamenii lui de încredere, doamna dr. V, că e la un azil, undeva. N-a vrut să-mi spună unde e- Nu ar vrea să-l vezi așa. O să-i spun că ai întrebat de el și că ești bine, însă. Se va bucura să știe că nu l-ai uitat.
Valeriu Popescu era medic pediatru, unul dintre cei cărora le datorez…că sunt. Un medic, intelectual și om bun, cald, generos. Un om pentru care toți- medici rezidenți, pacienți, colegi, mămici- eram copiii și nepoții lui. Copilă fiind, am zis că, atunci când o să fiu mare, vreau să fiu ca el. Că vreau să fiu, și eu, pediatru. N-a fost să fie, mi-a fost frică, așa că am virat spre psihologie, cu același vis, să ajut. Apoi, dezamăgită de haosul din forurile profesiei, am virat spre antropologie, din curiozitate, și pentru că-mi plac oamenii.
Pentru mine întâlnirea cu Vintilă a fost unul din marile, foarte marile noroace posibile. Țin minte admiterea, unde făcusem un eseu despre ritual. Nu am vorbit atât de mult despre eseu, cât am vorbit despre ce făceam, la vremea respectivă, ca voluntar pe o secție de oncologie pediatrică. Și se vedea că e sincer curios, că vrea să știe. Atunci am știut, în căldura cu care mă privea și interesul viu cu care mă asculta înșirând poveștile de la activități și punându-mi întrebări, că l-am găsit pe al doilea Moșu, așa cum eu și mama îi ziceam pediatrului, care-mi era ca un bunic. I-am mai spus, țin minte, tot atunci, și că aș vrea, după antropologie, să merg pe psihoterapie, spre analiza tranzacțională. Iar el mi-a spus, bucuros, că nici n-aș fi putut alege un master mai bun pentru asta.
Unul dintre primele lucruri pe care le-am reținut din cursurile lui a fost că mereu, dar mereu, trebuie să mă feresc de primul răspuns care-mi vine în cap. Că abia după ce mă dau câțiva pași în spate și-mi mai pun câteva întrebări, pot spera să nimeresc drumul spre răspunsul întrebării inițiale, și asta numai dacă ea va mai rămâne valabilă. Pentru că, așa cum ne tot spunea, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de pe teren, lucru pe care aveam să-l descopăr și eu câteva luni mai târziu.
Țin minte și azi terenul pe dezindustrializare făcut în Deva, Hunedoara și Călan. Îmi aduc aminte, bucată cu bucată, fiecare moment: plecarea dis-de-dimineață de la Muzeul Țăranului, cu el un pic răvășit după Cuba, de unde revenise recent, dar gata de treabă, drumul spre Deva, presărat cu glume și boscorodeli adresate celolrlați din trafic…
Mi-aduc aminte că, atunci când i-am spus că o să vină și mama pe teren cu noi (el știind povestea noastră), mi-a spus doar Da, știu, nu e nici o problemă- pentru voi nu știu cum va fi… E unul dintre lucrurile pe care nu am apucat, nici una dintre noi, să vi le spunem, dar pe care știu sigur că le-ați știut oricum: pentru noi a fost o adevărată aventură, de care ne amintim întotdeauna cu drag.
Țin minte cum, în fiecare dimineață, în curtea liceului care ne găzduia, apăream primii: eu, colega care fusese cu noi în mașină, și profu’, care ne întâmpina, aproape ritualic, cu același Mașina noastră e cea mai cuminte! în fiecare dimineață, în loc de salut. La fel cum țin minte că ne strângeam toți în curte, înainte să mergem la micul dejun, vorbeam pe scurt ce am făcut ieri, ce urmează să facem azi, și cine va face ce. Mâncam, ne împărțeam, plecam, și poate ne mai regăseam accidental unii cu alții prin oraș, până la sedința de seară. Ședință care începea cu descoperirile zilei, și se termina în povești, referințe și explicații, în răspunsuri la întrebările și nedumeririle noastre, zi după zi. Ne asculta pe toți, ne întreba pe toți, nu rămâneam nici măcar unul pe dinafară. De simțit mici, nici atât. Pentru că am trăit mereu cu senzația că singurele întrebări greșite sunt cele pe care nu i le puneam.
Sau îmi aduc aminte de ultima noastră ședință, când ne-am adunat câteva fete de la ambele masterate, să discutăm despre eseurile Acasă, temele noastre de la cursul de Cultură Materială, pe care plănuiam să le extindem și publicăm.
Era vară, iar noi ne adunasem, o mână de suflete, la Lente, pe Arcului, să povestim. Ne-a luat pe rând și ne-a descusut, să vadă cum ne-a fost procesul, că rezultatele le văzuse deja. Voia, însă, să afle cum ajunsesem noi, dintre toate opțiunile, fix la alea.
Am căzut toate de acord că a fost greu, că ne-a picat greu să punem degetul pe acel ceva pe care-l avea fiecare dintre noi, dar nu toate atât de clar.
Țin minte că i-am zis: –Domn’ profesor, îmi vine să mai și râd, acum când vă zic, dar adevărul e că, atunci când m-am apucat să scriu, primul Acasă care mi-a venit în cap a fost spitalul, și primul gând că am înnebunit, că n-are cum să fie asta! Așa că m-am adunat, și mi-am recăutat ideile, până când le-am găsit și le-am putut scrie. A râs, și mi-a explicat, răbdător, de ce mă gândisem întâi la spitalul de pediatrie pe care-l știam atât de bine, și nu, să zicem, la casa părintească. Și lucrurile au avut, brusc, încă un înțeles, pe lângă celelalte, atunci când mi-a zis Păi era normal, să știi. E un mediu protejat, închis, un mediu unde nu se schimbă prea multe, iar un copil are nevoie de siguranță. Ori, într-un spital știi că, orice ți se poate întâmpla rău, ești în siguranță. Și, în plus, tu ai tot mers acolo, an de an. Nici nu avea cum să fie altfel, dacă stai și analizezi un pic. Eseul ăla rămâne una din scrierile mele de suflet, chiar dacă, dacă arunc un ochi peste el, sigur o să-i rescriu părți serioase. Deh, trece timpul…
Trece timpul, dar nu și poveștile, amintirile. Iar lui Vintilă îi plăcea să povestească. În una dintre ultimele seri la Deva, am stat afară de povești ore bune. Pe treptele liceului la care stăteam, după ședința de seară, de la crâșmă- relaxat, fără pretenții, ca-n tabără. Ne-a spus cum a ajuns să facă teren cu Mihai Pop, cum l-a pus să bea cu el, iar acum, stau și mă gândesc, noi spunem cum am făcut teren cu Vintilă. Și cum, în cazul meu, R. a vrut să-mi dea, dar profu’ nu m-a lăsat să beau cu ei. Deh, știa bine că n-am voie, așa că, în seara aia, am fost paharnic și ascultător cuminte. Tot de la el știu și că nici un gospodar serios nu-și cumpără, ci își face el alcoolul- vin, țuică și ce-o mai fi. Că asta cu alcoolul de cumpărat e doar pentru ăia care n-au poisibilitatea să și-l facă- vezi numai orășenii fără țară.
Îi plăcea și să ne asculte planurile, gărgăunii din cap- cum era la vremea aia în capul meu ideea unui documentar despre un târg de cai ce se ține vara, de Marina. Încă mă gândesc la cum aș face filmul ăla. Țin minte și cum ne spunea, în ripostele noastre de oameni care visează să fie, și ei, măcar un pic ca el când o să fie mari, că antropologia e o știință condamnată să dispară, că e o chestiune de când, nu de dacă.
Ironic, omul la care mă duce cu gândul cuvântul împreună a murit în perioada auto-izolării, a carantinei și a stării de urgență. Și, la fel de ironic, online-ul, de care se ferea cât putea, s-a adunat să depună o mărturie a acestui împreună care trece peste spațiu, limbă, vârstă sau orice altceva. A murit într-un timp de excepție, iar priveghiul său este la fel de excepțional.
Scriu cu greu textul ăsta, și recunosc, mi-ar fi plăcut să fie o altă marți obișnuită, în care meșteresc ceva în engleză despre sănătatea mentală. Dar…uite că nu e. Azi spun povești cu Vintilă, așa cum l-am văzut eu, și mă simt ca în acea zi friguroasă de octombrie, cu o vreme la fel de îmbufnată, în care eram strânși toți la POINT, să povestim despre cercetarea de peste vară. Atunci V, singurul coleg de pe teren, mi-a zis că nu e cazul să am emoții, pentru că mă văzuse că-mi dau lacrimile. Și, deși atunci n-am putut să-i explic, adevărul e că nu era de la emoția de a vorbi în fața altor oameni, ci de la sentimentul de nescuturat că se termină o lume. Sentiment pe care-l am și acum.
Când eram pe teren, în fiecare zi îmi trecea prin cap un gând ca un câine de pază- Dacă ar ști, Moșu ar fi așa de mândru de mine…
Încă mi-e neclar ce-o să fac, pe viitor, cu tot ce-am adunat până acum. Dar mi-e clar că ce-am găsit în Valeriu Popescu și în Vintilă este, de fapt, portretul din creion al intelectualului real- cald, uman, deschis, curios, generos, haios. Câteva trăsături-reper, cu care mi-ar plăcea să mă identific, peste timp, și eu.. Mi-e la fel de clar și că ei doi au fost oamenii mei eterni, acei oameni care nu mă așteptam să moară atunci când au făcut-o. Care mă așteptam să trăiască veșnic printre noi, să ne urmărească cu privirile lor blânde și calde cum umblăm brambura prin lume, și să ne ghideze fără vorbe. Dar ei au plecat, în mod nedrept, iar acum nu mai pot decât să sper că o să pot să spun și despre Vintilă la fel ca despre Valeriu Popescu- că e mândru de mine, de acolo, de unde ne privește acum depănându-ne amintirile cu el.
Până atunci, însă, păstrez vie în minte imaginea profului dintr-o zi caldă de martie, când ne-am întâmplat în Parcul Național 23 August eu, un băiat, și el, vesel, în celebrul său costum de blugi. Eram, și eu, și respectivul tip, murdari de ruj, și am simțit că intru în pământ când am dat ochi în ochi cu domn’ profesor, dar am tras aer în piept și m-am dus de am vorbit cu el. Am schimbat câteva vorbe, cu aerul cel mai firesc din lume, și a rămas că ne vedem miercuri, la curs. O să-l țin mereu minte ca în ziua aia, vesel și relaxat, aterizat din întâmplare la un festival cu specific pescăresc organizat, ca atâtea altele, în parcul ăla.
Era înainte ca boala să-l îndepărteze, ușurel, de oameni. N-o să uit niciodată cum oamenii cărora le-a oferit atâta, s-au mobilizat, când a fost vremea, să dea înapoi. La fel cum n-o să uit ce mi-a zis atunci când i-am scris să-i spun cât mă bucur să aud că se simte mai bine, și să-l întreb dacă e adevărat ce se auzea, că vrea să revină la catedră (acolo unde și eu, ca și alții, am sperat cu toată puterea că o să-l putem revedea măcar pentru o ultimă oară)- Eu personal aș zice că da… Dacă ai tu însă o pilă la Dumnezeu, ar fi mai sigur… VM
Aparent, pilele mele au ruginit, și ele, de la atâtea întrebuințări repetate…
Dacă ar fi să rămân la un singur lucru pe care l-am învățat de la domn’ profesor, ăla ar fi să mă uit mereu pe lângă mine și să mă mir constant. Așa am aflat că există, într-adevăr, un simț al mirării- cunoscându-l. O să-mi fie dor de el, dar o să-mi aduc aminte de fiecare dată când o să văd ceva care o să mă facă să stau pe loc și să-mi pun întrebări.
La fel cum acum îmi aduc aminte de o frază de la Cultură materială ori de câte ori văd clădiri de patrimoniu rămase ale nimănui- Nu ne vindem țara, dar patrimoniul, da. Că țara n-o cumpără nimeni. Chiar dacă, în contextul de bază, ea era despre traficul cu icoane și alte obiecte de patrimoniu, vândute pe sub mână de te-miri-cine, te-miri-cui.
La fel cum, în fiecare casă unde ajung, încerc să reperez camera bună, și s-o pun cap la cap cu oamenii care trăiesc acel spațiu.
La fel cum o să zic mereu că, în lungul șir de decizii îndoielnice pe care le-am luat până acum, să îmi ascult sufletul și să dau la antropologie a fost, cu siguranță, printre cele care m-au schimbat ca om. Pentru tot ce-a lăsat în mine, o să-i mulțumesc domnului profesor când ne-om revedea pe Lumea Ailaltă așa cum n-am știut s-o fac cât am putut pe lumea asta. Pentru sentimentul de comunitate, pentru un împreună pe care nu credeam că-l pot găsi. Pentru cărți, articole, întrebări cărora le-a răspuns.
Până atunci, însă, n-o să-l uit niciodată, și o să zic și eu așa cum zice bunica- Și vorba lui era numai cu râs, și privirea lui, cu căldură, și el întotdeauna cu tâlc. Drum bun, domn’ profesor, sper să aveți ce face acolo, sus, o eternitate întreagă!
Lumea Lucretiei 