10 Cărți care au făcut din 2020 un an mai frumos

2020 a fost pentru noi toți un an complicat, bogat în incertitudini și nesiguranță. Un an în care lumea, așa cum o cunoșteam noi, s-a schimbat cu totul. Anul în care mulți dintre noi au fost nevoiți să își regândească planurile, să reprogrameze, să-și reconfigureze rutinele. Un an în care am trăit mai mult în interiorul propriilor noastre case decât în lumea exterioară. Un an în care mulți ne-am îndreptat spre citit ca formă de a ne împăca cu realități nu tocmai prietenoase.

Pentru mine, cel puțin, 2020 a fost un an în care am citit mai mult și mai variat, așa că voi prezenta succint, în continuare, titlurile care mi-au făcut anul 2020 măcar un pic mai bun.

Dacă aceasta ar fi o poveste

Romanul lui Beth Turley este considerat, cumva pe nedrept, o carte despre și pentru copii. Pentru mine, Dacă aceasta ar fi o poveste a venit ca o revelație a începutului de an. O carte matură, potrivită mai ales pentru oamenii mari din preajma copiilor, Beth spune povestea lui Hannah, o poveste despre zbucium, neglijare, despre iubire și hărțuire, despre a descoperi cine ești tu atunci când oamenii din jur se dovedesc altfel decât îi credeai tu. O carte importantă, mai ales dacă te-ai surprins gândindu-te vreodată că ”Eh, e doar un copil, ce griji să aibă?”.

Mică trilogie a marginalilor

De la literatura pentru copii trecem, un pic abrupt, poate, la literatura pentru oameni mari. Vasile Ernu deapănă, în stil caracteristic, istoria unor comunități marginale din zona Basarabiei, trecând printr-o comunitate religioasă (Sectanții), o comunitate de proscriși (Bandiții), și prin istoria unei familii (Izgoniții). Mică trilogie a marginalilor este, însă, mai mult decât atât. Este o cronică vie, cu suflet, a vieții unor comunități din Basarabia și Odesa  ce încep în vremea Imperiului Rus, trec prin momentul 1917, prin comunism, prin tranziția de la comunism la democrație, ca să ajungă în prezent. E nu doar o carte cât o mărturie istorică (chiar, câte știu românii de dincoace de Prut despre istoria basarabenilor?) necesară, ci e un incredibil tratat de înțelegere a firii umane. Pentru că, dincolo de-a expune idei, întâmplări și de a oferi pilde, Ernu, prin această trilogie, demonstrează o fină înțelegere a complexității firii umane- atât a firii comunităților în care a trăit și despre care vorbește, cât și, lucru vital, a comunității din timpurile prezente, a posibilului său public.

Arheologia iubirii

Ceea ce crezi, nu e ce vezi! Cam așa aș putea rezuma, lacunar, minunatul demers al lui Cătălin Pavel. O carte despre iubire, scrisă cu atenție la detalii, nuanțe și umor, Arheologia iubirii aduce în prim-plan toate modurile în care Homo sapiens sapiens a înțeles iubirea de-a lungul evoluției sale. O carte în care ai și povestea graffitti-urilor primitive din Pompei, cu mesaje adesea explicite, și înțelegerea în cheie arheologică, cultural-istorică a poveștilor mitologice de iubire, și povești ale femeilor arheolog de la începuturile domeniului, adeseori trecute cu vederea. O carte în care se reunesc și se îmbină armonios detalii istorice, povești despre expediții de teren arheologice, date arheologice, uneori glumițe despre cum ar putea fi reinterpretate în cheie modernă anumite secvențe arheologice, Arheologia iubirii e o carte care se cere citită, mai ales dacă te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să trăiești într-o perioadă sau alta, într-un spațiu sau altul. Pentru că, oricâte variabile ar apărea, iubirea pare să aibă coordonate comune peste tot în timp și spațiu.

Tropice triste

Există cărți pe care le citești încet pentru că te simți cumva obligat să le termini, și există acele cărți pe care le citești lent tocmai pentru că n-ai vrea să se termine. Tropice triste a fost, pentru mine, o astfel de carte, o bomboană fondantă cu pagini. Antropologul Claude Levi-Strauss descrie cu umor și luciditate viața băștinașilor din America de Sud pe care îi studiază, dar și propria sa viață în mijlocul lor. Tropice triste este nu o altă carte de antropologie sau de călătorii, nici o adunătură de note etnografice și sociologice, ci îmbinarea lor armonioasă cu jurnalul de teren și cu reflecții despre viața cotidiană și metehnele Franței tinereților lui. În Tropice triste se dă nu doar măsura talentului său narativ sau de fotograf, ci și măsura importanței pe care a avut-o structuralismul în așezarea observațiilor sale despre societățile primitive, permițând descoperirea unor raporturi noi, insesizabile altfel, ale relațiilor sociale și de rudenie. Atât finețea etnografului și a observațiilor lui, cât și nuanțele autobiografice și umorul fac din Tropice triste o carte ce merită citită, chiar și numai pentru a descoperi noi unghiuri din care să-ți privești relațiile sociale, perspective la care, poate, nu te-ai fi gândit.

Zile Birmaneze

Trecând spre zona de ficțiune, pot spune că atunci când aud deja clasica frază ”Let’s make Orwell fiction again!” nu mă gândesc nici la autoritarianism, nici la controlul vieții private cedat tot mai mult mediilor digitale, ci la rasism, colonialism și sărăcie. Zile birmaneze e povestea dulceag-amăruie a unui grup de coloniști britanici încartiruiți în Birmania, și a cuplului format din U Po Kyin și doctorul Veraswami. O poveste despre colonialism în toată brutalitatea lui, dar mai ales despre autocolonizare, U Po Kyin fiind un băștinaș ajuns judecător, care renunță la orice urmă de integritate pentru a se dovedi în fața albilor demn de a fi primit în societatea lor, la Clubul European. La polul opus, însă, doctorul Veraswami este expresia înduioșătoare a bunului sălbatic iluminist, care nu poate și nu vrea să pară mai mult decât știe că este. Un roman bine structurat, care captează atât perspectiva albă, cât și pe cea băștinașă, un roman intens, plin de contrarii, de straturi alternate cu pricepere.

Mai mult decât despre dragoste și acceptare, pentru mine Zile birmaneze rămâne cea mai elocventă ilustrare a brutalității, a stratificării sociale, a rasismului, dar și a puterii pe care vraja privilegiilor posibile o poate avea asupra oamenilor de la Coliba unchiului Tom încoace.

Clopotul

Tot în zona scrierilor de ficțiune, Iris Murdoch vine cu un thriller religios ce amintește, pe alocuri, de mult mai celebrul Numele trandafirului. Un cuplu cumva atipic, Dora și Paul, aflat într-un moment de criză, ajunge să pătrundă într-o comunitate religioasă închisă, din apropierea unei mănăstiri pe nume Imber Court. Odată cu venirea lor, totul se schimbă, inclusiv Dora, cea aparent naivă și superficială, care se dovedește a fi, de fapt, mult mai inteligentă și mai intuitivă atunci când e vorba de alți oameni decât Paul, soțul ei.

Comunitatea de la Imber e formată din oameni care sunt în procesul căutării de sine, al dragostei și al credinței, unul dintre exemplele cele mai vii fiind chiar liderul comunității, Michael, prins între dorința de a trăi moral și înclinațiile sale către homosexualitate. Grupul de la Imber funcționează, cel puțin până la venirea celor doi soți, după reguli rigide, clare (pe care Dora are însă grijă să le încalce), gravitând în jurul legendei clopotului Gabriel, demult căzut în lac (de unde Dora va reuși să-l scoată).

Un roman fascinant, alert, cu personaje în continuă evoluție, cu o intrigă bine conturată și elemente surpriză, Clopotul este acea carte ce adună și îmbină armonios teme ca etica, homosexualitatea, căutarea Sinelui, iubirea și devotamentul religios, într-o operă atipică epocii sale.

Prometeu rău înlănțuit

Una dintre scrierile care m-au impresionat cel mai puternic în anul ce s-a dus rămâne satira lui Andre Gide, Prometeu rău înlănțuit. Prometeu, scăpat din Caucaz,  ajunge în Parisul sfârșitului de secol XIX unde, poposind la un restaurant, face cunoștință cu Cocles și Damocles. Astfel, află că nu doar el umblă pe pământ, ci și Zeus, deghizat în mare bancher (cum altfel?!?, Cocles având ”privilegiul” unei întâlniri neașteptate cu acesta.

Cartea abundă în ironie, personajele fiind practic niște caricaturi ale patimilor omenești, inclusiv Prometeu cel atașat de vulturul său, pe care-l va prezenta, mândru, societății pariziene. Prometeu și vulturul lui râmân cea mai elocventă ilustrare a atașamentelor toxice pe care le avem toți (Fiecare cu vulturul său, după cum zice la un moment dat Prometeu), iar restul personajelor, imagini actuale ale plăgilor eterne cum ar fi lașitatea, superficialitatea sau lăcomia.

Povestea mea

Cei care mă cunosc știu despre mine două lucruri: iubesc biografiile, și o iubesc pe Michelle Obama, așa că o incursiune în viața primei femei de culoare ajunsă Prima Doamnă a SUA nu avea cum să lipsească.

Scrisă metodic, cu sinceritate și diplomație, Povestea mea spune povestea unei fetițe de condiție medie din Chicago, care a știut din copilărie că nu vrea să fie doar o altă femeie de culoare din cartierul lor modest. Cartea ilustrează atât greutățile prin care a trecut, împreună cu ceilalți din familie și din cartier pe măsură ce vremurile se schimbau, dar și presiunea uluitoare pe care a trebuit să învețe s-o gestioneze, ca să poată fi în același timp mamă, soție, primă doamnă și ea însăși. De la anii de școală la perioada studenției și de la momentul în care l-a cunoscut pe Barack Obama, până la tranziția de putere către cuplul prezidențial Donald-Melania Trump, Michelle Obama documentează metodic, fără a fi plictisitoare, tot ce a însemnat atât depășirea condiției de fată de culoare într-o Americă pe atunci nu foarte incluzivă, cât și adaptarea la viața cu un om pentru care implicarea în viața publică este o valoare fundamentală. Povestea mea este un exemplu de naturalețe care nu caută să impresioneze, ci să arate că viața în cea mai înaltă poziție ierarhică nu este atât de roz și glamourous pe cât pare văzută de la TV.

Oameni anxioși

Un alt autor de suflet este suedezul Fredrik Backman. Backman scrie cu umor și atenție la detalii despre problemele societății contemporane, atingând adesea teme sensibile ale prezentului. Oameni anxioși este povestea unui jaf de bancă ratat, al cărei spărgător se ascunde într-o mulțime de oameni strânși la o vizionare de apartamente care se întâmplă…în chiar ziua Revelionului. Asta la nivelul de suprafață al poveștii, pentru că de fapt romanul lui Backman trece  prin teme ca sănătatea mintală, stratificarea socială, dilemele etice, iubirea ca sacrificiu și căutarea sinelui. Roman cu personaje vii și o intrigă alertă, cu răsturnări de situație și un final pe care n-ai cum să-l prezici, e numai bun de citit într-o seară relaxantă, cu ceai și un pachet de șervețele lângă tine, pentru final.

Pământ american

Pământ american e un roman dur și controversat, care demontează preconcepții. Povestea Lydiei și a fiului său de patru ani, ultimii supraviețuitori ai unui masacru arată drumul spre libertate al unei familii ce a trăit în umbra mafiei. O poveste despre dragoste în toate formele ei, despre prietenie, corupție, despre puterea de a merge mai departe înfruntând riscuri la care nici o mamă nu și-ar supune copilul, o poveste despre migranți și, în special, despre cum ajung unii oameni din persoane cu vieți banale, fugari. Pământ american e o carte cu o scriitură alertă, care te ține captiv, și care pe mine una m-a lăsat cu o întrebare în loc de final: Aș putea oare trece printr-o experiență de felul ăsta?

Building on ruins

This is a piece I’ve deeply thought about writing, as I can’t tell myself that I’m a fan of cheesy writings. However, this is about me, about you, and everything in-between, a little longer Thank You note.

 I can recall starting this column in November 2019. It was a gloomy, cold day, and I was feeling low. I was trying to find something to do that would actually make sense, something that would help both me and others. So I thought that it would be a good time to actually put my Psychology knowledge and my personal background to good use. This is how Tuesday Conversations started: from the mix of the thought that I’m not able to write consistently, the need of finding meaning in my life, and the wish to tell my story.

This is how the blog column got to cover all kinds of topics, talking about feminism, suicide, eating disorders, anxiety, saying no, or creating boundaries for the interaction with other people. And I’ve been up for a pretty big surprise, have to say. Not only I have found that I actually can write about various topics consistently, but I have also discovered that there were people that needed these topics to be addressed.

It seemed like those were not just parts of my story, but parts of a whole bunch of other stories which have, by now, found their voice. It was like the tribe I didn’t know I was belonging to found me without me asking for it to happen.

And this brought me to one of the most surprising conclusions so far: something can be built from scratch, even if the foundation is a ruin. Ruins are not dead. Even if what you build is a narrative, a story having her focus on aspects that have been rather hidden than put on display your building has meaning and a purpose to serve.

I can’t help but remember a thing a friend told me when we were talking about writing, drawing, and letting our writings and drawings roam free on the internet: I have always wondered how it feels to write about things so intimate and to share them with the world. It was that moment when I understood that I don’t see the things I’ve faced or the things that hurt me in the past as a private area of my life. Not anymore. Once they stopped hurting, they turned into stories to be told about passing through dark places, as I believe that no one should ever pass through dark times alone.

For me, life means stories to be told, as they are the best way to actually put together a group. Because a problem that no one talks about is a problem that doesn’t actually exist. And mental health has been for too long an invisible problem to keep being ashamed of it, especially when that shame affects us all.

Obviously, it was and still is a process that leaves me speechless every now and then. I write, I post, and it happens to look at those materials and tell myself Did I really write that? Whoa. as my 16 years old self would rather have died than admit there’s something wrong with her. This column helped me not just bring some issues to light or help other people recover, but it has also given me a measure of my evolution. I’ve read the writings and seen how far I’ve come, sometimes without even noticing the evolution,  the direction of the process.

In the end, this is how we learn, by doing things and looking behind us every now and then. And this is how one gets to understand that healing is, indeed, a process. Something beautiful, something spectacular, something deep, unique, and extremely personal. At the end of the day, there is no actual recipe for fast healing and even the thought of a universal recipe to heal one’s wounds sounds like a fantasy plot.

Just like our traumas and our life history, our ways of healing are unique. There are no two individuals with the same way of healing their wounds or the same way of living through their suffering. Actually, the mere idea of it sounds absurd as one is reading this. But this doesn’t involve that there are no common points, as they certainly do. The beauty of it though is the fact that you can’t find those common points without being brave enough to step in the lights and tell your story. You don’t even have to tell the world all of it, or to use words. You can sing, dance, paint, act, sculpt, run, draw, photograph, even film your story, your way out of the hurting. You have total freedom when it comes to how much you’re feeling to express about your journey, and you have total freedom when it comes to the way you choose to do it.

Tuesday Conversations, my mental health column, will go on. I’m deeply thankful for all the wonderful people I’ve met along the way, for their support and critics that helped me make it better, and I hope that more and more people will become brave enough to start telling their stories. Your stories matter, your feelings are valid, and your healing process is worth it. You, as individuals, are worth love, appreciation, respect, support, and help. Go into the world and allow yourself to get them.

To be or not to be…enough

I’ve seen something on Social Media these days, saying that this is not the year to make everything happen, but it is the year to be thankful for everything you’ve done so far. Cute,  but that was the moment when my inner critic started to tell me again how I didn’t do anything big so far, that’s not about me. But that was also one of those moments when I came to realize that progress will never be reached by constant self-bullying.

If I were a dramatic character, I would be a millennial Hamlet, consumed by anxiety and perfectionism, asking myself Am I, or am I not good enough? But I am not, and I come back and ask myself again: Good enough compared to what, exactly? To who?

And, as a restless perfectionist, I have to admit: that’s a great game-changer when it comes to the old matter of being enough. We often tend to tell ourselves that we’re not good enough period. But when it comes to telling what the other term of comparison is, we often put the story on hold. Because we don’t really ask ourselves with who am I comparing myself this time? And being enough is always about comparing yourself with another person or, even worse, with a whole set of social expectations.

This is where the trap actually is. Comparing yourself with somebody else makes you lose focus and perspective. You are not looking at your journey from the inside, as you should, but you look, instead, from above. You look down to your life, and you look down to the side of the other person’s life that you know about, and compare. And, as expected, you are never winning the imaginary race. Because no one can compete with a well-crafted image. And this is what we mostly know about other people’s lives. Well-crafted lives, created for the public eye. Basically, illusions where everything seems doable, and any failure seems easy to overcome. Unlike actual life.

But no one gets to see things like this from the beginning, it would be too easy. We have to compare ourselves to others, see our self-esteem and self-image be affected, and eventually get tired by everything, to see things clearly. Things that happen with age.

This is, however, the bright side, when you compare yourself to other people. The darker side is comparing yourself over and over again with society’s expectations from you. When you keep in mind that you are supposed to have your life together by 30 years, with a family of your own, a good job, a home, and possibly children, as you get closer to that age you tend to keep looking at your life, and then to look at your socially-imposed check-list.

The fact is you’ll never be on the same page with the never-ending list of social expectations, and this happens because every person has their own pace. There is no standard age for things like buying a house, completing your education, starting a family or a business. It’s true, coming usually from one’s dear people, the confrontation with the standards that society is imposing becomes much harder, as it borrows the voice of the ones you love. That’s why it is the darker, more damaging path to the Union of Never Good Enough.

But there’s nothing as damaging as looking at your life from outside in the long run. It makes you unable to be happy for yourself, and this is by far one of the most toxic things one can do. Because you can’t compare yourself over and over again and reach a balance. You can’t keep asking yourself why you’re not good enough and expect your mental health to be on point.

Mental health is, in fact, severely impacted by all the self-criticism and pressure one has to bear while constantly doubting on themselves. There is relief in accepting that your life and your choices have to only be meaningful to you, as you’re the only one able to access the whole image all the time. And there is joy to be found in knowing that whatever you feel like, is a valid and important feeling to be felt.

The reality is that you are and will always be good enough. No matter where you are in your life, no one could’ve done things better than you did. No matter what your inner mean voice says, it is only background noise. And no matter what you think, there’s a big, big difference between self-criticism and perfectionism, and it comes from the fact that critic comes from the inside, while perfectionism is always an outer voice. You are not too late and not too early either, because this is your life, not some social event to attend. And as long as you’re the MVP of your story, there’s no such thing as someone more worthy than you.

So next time when you want to turn into a modern Hamlet, asking yourself if you are good enough or not, remember what it made you feel like the last time, and ask yourself: Would I deliberately make my close friends feel like that? If the answer is no, then go for a walk, some popcorn and a cheesy movie, a bubble bath, or whatever makes you happy. You’re worthy of feeling good feelings about yourself and the life you’re living, so allow yourself as many occasions to do so as you can. And you’ll start to see why you’ve always been good enough.