#repetiții

mai naște-mă, mamă, o dată,
și ascunde-mă sub o piatră.
uită-mă acolo, lasă-mă
să văd cum trece pe lângă mine viața toată.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta parc-a fost croită
după un tipar străin de mine,
și acum tot caut, și caut, și-as vrea..

mai naște-mă, mamă, o dată,
că viața asta nu a fost făcută
ca să fie a mea. am uzurpat-o
accidental și mă doare
stând să-mi iasă printre coaste,
mi se prelinge dureros prin coapse,
doar-doar își găsește drumul
spre cel a cărui viață trebuia
să fie de i-o și lăsam.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că prea mă dor toate de parcă
aș fi o naufragiată
pe un pământ aspru și străin
al amestecului de vise care
nu-mi aparțin.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că de la atâta durere
mi se cojesc aripile
care-mi dormeau pe omoplați.
mi se albesc nopțile
când stelele-mi ziceau povești.
adu-mi aminte, numai, de ce ești.

acum durerea a ras tot
și nu mai am nimic. doar amintiri
din viața asta care nu-i a mea,
dar nu poate să fi fost a alteia.
mică la fel ca un ban de pe tejghea
și grea.
grea ca toate vorbele pe care
le-am pus la păstrare
doar-doar nu o să le afle nimeni.

e mică și dureroasă ca o piuneză în călcâi,
și nu mă crede nimeni, poți să-mi spui
de ce-mi albesc nopțile,
de ce tac stelele,
de ce singurul zgomot vine
ca un blestem bătrânesc uitat, din mine,
și de ce îmi urlă corpul în somn
de parcă m-aș duce singură să mor.
spune-mi, mamă, de ce m-am uitat tocmai

pe mine, dintre toate
poveștile care trebuie spuse,
de ce nu mă mai pot vedea cu aceiași ochi
cu care văd în oameni binele.
spune-mi de ce mă doare
fiecare pas pe care-l fac
în locuri ce le împărțeam la doi,

zi-mi tu
de ce nu îmi iau locurile înapoi
să le revendic iar la singular,
de ce nu pot face din viață un acar
cu care să-mi prind șalul de povești
pe care le zic să-ți amintesc cine ești
dacă nu pot nici măcar
găsi o viață pe care
să o pot simți a mea.

e tot ce vreau, mamă,
să mă mai naști o dată
și atunci să stau la pândă
și să m-arunc în spinarea vieții
pe care o s-o simt a mea.
să umblu cu ea prin lumea mare,
să nu mai fie doar o întâmplare
deja extravagantul fapt că sunt.

vreau să mușc din ghearele timpului
ce au miros de iasomie și neputință.
să aduc înapoi orașul la unu,
întorcându-se spre indivizibil
chiar înainte de apusul sidefiu.

că viața, altă viață, îmi pulsează viu
sub stern. îmi tresare
în buricele degetelor ce ating pielea
moale și leneșă ca un vis nou-născut
în fiecare dimineață. fă-mi o favoare,
mai naște-mă, mamă, o dată,
că asta n-a fost decât o repetiție
pentru ce-are să-mi fie viață adevărată.

viaț’aia violentă, caldă, brutală,
care poartă culori strigătoare la cer
și nu vine niciodată în casă, că ea
se-ntâmplă ca o ploaie de vară,
doar afară.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că mă erodează neliniștea
de-a nu ști dacă e bine viața mea,
dacă cine a găsit-o știe ce să facă cu ea.
și de nu poți să mă mai naști o dată,
atunci lasă-mă să o caut cu lumânarea
până o găsesc, de duminica până lunea,
călcând peste ce bombăne consecventă
toată lumea.

închide ochii, trage perdeaua,
și-o să îți arăt și ție când se-ntâmplă minunea,
că ai uitat să o vezi în sclipirea
de tăciune turbat pe care-o am în ochi
atunci când flăcări ies din mine
și visele-mi zboară, vibrând pe sub pământ,
tot mai departe, tot mai ale mele cu fiecare
gest, lacrimă, dor, furie oarbă, durere..cuvânt,
cu fiecare noapte albă-n care
plâng și tremur, înjur și scriu și descânt.

mai naște-mă, mamă, o dată,
că acum nu ne-a ieșit niciuneia din noi
și-ți simt vinovăția fără sens între ploi
ce cad reci din senin, lăsând nedumerirea
și câte un curcubeu din loc în loc.
știu c-a fost greu și prima oară,
dar trebuie, chiar trebuie, s-o mai luăm
de la capăt, de la un alt capăt, încă o dată.

Elogiu

Image

 

Stau singur…

Azi pe strada

Mai toate felinarele sunt stinse,

Iara pe caldaram mai zac intinse

Cam toate visele prelinse

Pe tocul usii de la bloc

 

Pe alt trotuar te vad trecand agale

Ca Neputinta-ndurerata-n mai.

Dar azi…azi nu-ti soptesc “Mai stai!”

Ci trec, aidoma unui strain cu pasul moale

Si ma gandesc daca-i blestem ori sublimare

Sa te revad de cate ori n-o vreau

 

Nici ceasul ala nu mai e ce-a fost,

Azi prin cadranu-i spart se scurge Timpul,

E colt de regasire pentru corbul cel anost

Pe care l-ai zarit la prima intalnire,

Mormantul sacru-al picaturilor de ploaie

Si al Uitarii sumbru monument, stihie.

 

Tu, demon care-mi bantui fiecare ceas,

Ce-ascunzi sub chipul Neputintei oare

Si ce-ai facut cu mica dictatoare

Ce mi-a spulberat si-ultimul vis ramas?

 

Seducatoare, te ascunzi in gloata,

Tu Neputinta, demon sfant al meu!

Afara-i norul de cerneala noaptea

Ce pe naivi cu vise dulci-i imbata,

Sub masca disperarii de moment

Se-adapa tot Pamantul cel de soapte;

Ecoul lor ma bantuie mereu!

 

As vrea sa pot jura ca vreau

Sa scap de tine pentru totdeauna,

Dar pentru mine tu esti cum e ciuma,

Iar voluptatile din suferinta n-au

Nici capatai, nici seaman, nici rival.

 

 

 

 

 

 

Si totusi…imi umbla-n minte

Aidoma unui refren orbitor

Fantasma unei evadari tacite

Din infinitul lan cu maci al viselor

 

Niciodata n-am iubit finalurile−

Le-am simtit triste si anoste,

Mai ceva decat diminetile ploioase de iarna,

Insa de dat-asta trebuie.

Vechea gara-i tot la rascruce de drum

Si tot cu acoperisul gaurit, cersind mila

 

Dar tu n-o sa ai indurare− plec acum

Spre abisurile vietii, spune-mi “Ramas-bun!”

Fiindca stii bine, va fi ultimul drum

Facut de drumetul pitit dupa cortina de fum