New times opening new doors: when self-love fades away

There aren’t many things that can compare, when depression comes into one’s life, to the loss of individual’s self-worth. And, today more than ever, this loss is visible, impacting especially the way that the person thinks about her appearance and body. If this used to be a girls’ thing, now it’s a collective problem, affecting us all. Because, yeah, when depression comes, the self-love starts to pack and fade away. When you’re in a bad place for your mental health, all the insecurities that you thought there are long gone, start making their comeback into your life. This is how you know that things are getting rough again.

For as long as I can recall, my most difficult relationship was the one that I’ve had with my body. It was never good enough for me, with the extra-weight and all the other things I used to hate about myself.

Because I’ve been hating myself and the way I look for way too many years. I used to say that it’s enough that I’m ugly, and tried my best to achieve what society defined as beauty. Obviously, this led me to a whole bunch of debatable decisions. It was in my early teenage years where I started to feel unworthy. Unworthy of being seen as attractive, beautiful, of receiving compliments regarding my looks, of feeling…I don’t know, feminine, maybe?

As any story, this one reached its peak when I’ve reached my biggest weight, and my lowest self-image. It was 6 years ago. At that time, I was sick of seeing my own body, and started to avoid every mirror or reflection of it. Looking backwards, I can’t explain how comes that I didn’t developed an eating disorder, but it must be some magic involved.

But at that time, the self-hatred started to fade away, even if I was stuck with the guilt. That’s why, when a weight-loss plan was proposed to me, I’ve accepted it: because I wanted that guilt to stop. And, as I was getting thinner, the guilt was leaving room to confidence.

It didn’t last as long as I wished, though. As the depression made its comeback into my life, so did the insecurities regarding my body, and the mindless eating. Yet, it was something different in this comeback.

And the difference was that I knew that I can do better. That it is a period, not something that would last a lifetime.But this doesn’t mean it has not been one hell of a journey, because it totally was.

Being aware of the fact that I was, at a certain point, capable to do better, was a thing that really enhanced the hurt and frustration. The if I was able to do it then, why am I not able to do it now mentality wasn’t helping me at all, it just helped me  become more frustrated and guiltier day after day. A big part of the recovery journey was a fight.

Fighting the guilt, the frustration, the thought that I failed myself by not reaching my goal. Trying to come back to a disciplined way of eating and living, and failing every attempt. The more radical it was, the bigger and quicker the failure. Add this up to the already old battle with my feelings of hurt, numbness, being unworthy, and lack of purpose, and here we go: a big, beautifully dramatic depressive episode.

But as nothing’s ever built to last, neither was this thing. One day, I gave up on the diary where I was rating my weeks, in the attempt of becoming more aware of my progress, understood back then as a comeback to the life I’ve had until that summer, and stood still.

I stopped trying to force things and, as letting life flow, I’ve understood one important thing. The most important relationship I will ever have is the one with my own body. It is the ultimate relationship, as it sets my demands and expectations from interacting with other people, my relationship with the society, my long term well-being. It was a huge revelation, understanding the fact that I don’t have to love myself in order to genuinely care about myself.

And this is how things started to change again. Not on the scale, but on the inside, as I’ve finally understood that what I deserve and the way I look like should never correlate and, if they do, it is a sign that I’m in the wrong context.

If it was to choose a point, some kind of milestone that marked the beginning of the real recovery, this was it. Understanding that I may not feel beautiful, I may not love my body, because I didn’t reach that point yet, but that is not my right to bring it harm. That food is not going to help me get over the bad times, or make the depression walk away.

That was also the moment when I’ve noticed how depression alienates me from my body. How it made me sleep, eat and behave was totally opposed to what I knew. But not unexpected. Because when the pain comes, we gotta deal with it somehow. And here this meant lots of sleeping, eating, isolating and crying. It was not the best thing to do, and definitely not the wisest, but it helped get through the period as safe as possible.

Can’t say that I’m proud, or that I’ve made it. I’m still looking at what the society calls beautiful, and then I look in the mirror. I still notice how far of the social beauty I am. But the achievement is that it doesn’t hurt anymore. I am aware of the distance, but I don’t feel guilty for not fitting in anymore.

It might sound sad, and almost cliché, but it took me 25 years and a serious depression to really aknowledge the fact that I can still be pretty in my own way, regardless of what society claims as beautiful, feminine or attractive.

This period brought the clear image of all the ways society made me feel bad about myself, by constantly telling me that I’m not enough. That my body doesn’t look magazine-worthy enough to allow myself to feel beautiful or eat my favorite foods without shame or guilt trips.

That I can’t afford being picky about my clothes, friends or men, because I don’t look beautiful enough to afford having my own standards. But I suppose that this is also a part of growing up, the development of the ability to give no damn about what is inoculated as a general standard. Not in one’s personal life. And any attempt of personal life begins with the relationship we have with our bodies.

There is no universal recipe to do it. Just spend time with yourself and the people who love you, ask them about the good they see in you, because we often tend to see our bad parts before we see the good ones, do things that really make you happy. Dance, eat, smile, enjoy any kind of pleasure. Don’t get stuck on façades that have nothing to do with your own image about yourself, and explore.

Explore the internet, the fashion history, the subcultures, the aesthetic of your favorite decades, you name it. Explore, document yourself, pick your favorites and try to integrate them into your wardrobe, and give up on feeling guilty about who you are.

This was my recipe, mixed with lots of moments when I’ve just sit in front of the mirror, naked, analysing it, as an attempt of getting familiar with it without the judgment. Sometimes it worked, and sometimes did not, but for sure it led me to an intimate connection between me and my body, happening as the attachment to the socially-promoted ideas was fading.

Of course, this story has no ending. Every depressive episode shakes the balance and brings up physical insecurities. It is part of the process, as well as learning the lessons which are unfolding in front of our eyes. But, as I know more about my body, managing depression becomes easier. Because, at the end of the day, I know, deep down, that between being worthy and looking like you’ve stepped out of a fashion magazine covers, ain’t no correlation.

We are all in this, fighting all these constant pressures daily, and we are all worthy. Worthy of love, acceptance, care. But, first of all, we’re all worthy of having a good, intimate relationship with our bodies. And this is something I hope that each and every one of us, men or women, will achieve, in its very own rhythm.

Because there’s no outer relevant shoulds and what ifs when it comes to one’s personal journey towards well-being and balance, and we should never let other people drag us into journeys that are not ours. And this is something that applies on the way we get to know our bodies as well. Or especially there.

Mini-me? Nu, merci!

8c38d95f08f1ca3b6ce8af2eafe374b4--mother-daughter-outfits-fashionable-kids

 

Umbla o vorbă în copilăria mea, cum că timpul ar schimba oamenii. Nu pricepeam eu prea clar cum anume îi schimbă (eram prea ocupată să cred că îi ia și îi înlocuiește cu alții noi pe atunci), dar am zis că o fi. Între timp, am ajuns la stadiul în care spun că ei au avut dreptate. Mai nou, am descoperit că-mi place să merg în malluri. Nu ca să-mi iau ultima pereche de pantofi apărută, ci să mă plimb și să observ lucruri, dar mai ales curente sociale și oameni. Iar ce văd, de la o vreme, mă cam sperie. Mereu am zis că dacă vrei să vezi încotro se îndreaptă pe bune o societate, trebuie să te uiți la ce poartă. La ofertele din care are de ales. La materiale, texturi, printuri, culori, combinații. Ce e cel mai frecvent, care e pattern-ul dominant. Ce e pentru cei mulți ca accesibilitate financiară și ce e doar pentru câțiva. Și, poate cel mai important, care-s canoanele de dezirabilitate impuse de industria modei societății respective. Mă uit, mă mir și mă îngrijorez. Și, evident, încerc să înțeleg pe cât posibil…

Am luat-o cu începutul, diferențele dintre hainele pentru bărbați și cele pentru femei. Dintre tricouri, mai exact. N-am putut să trec peste faptul că, în majoritatea cazurilor, la fete e greu să găsești, în majoritatea cazurilor, un tricou fără pasteluri ce tind spre washed, mesaje tâmpite cum ar fi HEY! sau LOVE LIFE, paiete, cristale, print floral. Eventual, toate în aceeași piesă vestimentară. Dacă te uiți în tabăra cealaltă, treaba e mai simplă- câteva tricouri cu echipe de sport, tricouri cu desene sau uni, în culori diferite. Nimic extraordinar, nimic excesiv, nimic ”special”. Dar ăsta a fost, se pare, preludiul pentru ce-avea să urmeze.

Trec la un moment dat pe lângă un magazin cu haine pentru copii, situat undeva în centrul Bucureștiului. În centrul centrului, cum s-ar zice. Chiar dacă nu sunt copil și nici n-am în familie, nu rezist tentației de a arunca o privire scrutătoare prin vitrina perfect limpede. Pe moment, n-am realizat prea multe din ce-am văzut, dar la maxim un minut distanță, probabil când creierul a procesat informațiile, ei bine…m-am speriat, nu zic că nu. Erau, pe lângă hainele ce arătau a uniforme școlare și care erau, deci, plauzibile, și alte haine, care nu beneficiau de prezumția asta a rostului. Costume în două tonuri pentru băieței de cel mult 8 ani, cu două rânduri de nasturi, călcate la dungă, cu vestă, sacou, batistă…

Spre zona de fete n-am avut curaj să mă uit, recunosc, fiind deja destul de speriată de ce văzusem anterior prin alte părți, mult mai puțin culte sau selecte ale orașului decât cea în care mă aflam la momentul respectiv. Sclipici, volane muuulte, pasteluri, floricele…aveam întrucâtva o idee despre cât sunt de glamourizați cei mici. E, de niște, ani bun în vogă un trend ce mă intrigă și mă sperie în egală măsură: mini-me. Copii ce sunt îmbrăcați la fel cu părinții și care adună mii de like-uri pe rețelele sociale, câștigând astfel aprobarea din partea societății. Astfel, dacă într-o seară, la o nuntă, să zicem, o pitică de 5 ani are o rochie de gală identică cu a mamei, părul aranjat la fel, nu va părea o monstruozitate, nici măcar revoltător, ci va fi mica vedetă a serii, mica pasionată de modă, ”Vaaaai, cât de drăguț!” sau, cum se zice mai nou, goals. Adică ceva ce se dorește a fi atins. Și hai să zicem că la un copil de 8-10 ani poți să-nțelegi că ”așa a vrut el să se îmbrace,” toți aveam micile noastre obsesii vestimentare pe atunci ce intrau la ”Că așa vreau eu!”, nu e o dramă. Partea tristă a poveștii mi se pare că e tendința de-a ne juca dress-up games cu copiii când ei sunt mici, mult prea mici ca să priceapă sau să știe dacă vor sau nu asta. Că unei fetițe de câțiva anișori o să i se pară mereu amuzant să arate ca mami, și dacă mami o să îi facă rochițe la fel cu ale sale ca să nu i le mai ia pe ale ei din dulap, nu va spune că nu vrea. Evident că va vrea, i se pare o joacă.

De asta singurii vinovați mi se par adulții, care uită să-i mai trateze pe cei mici ca pe niște copii, ci îi tratează ca pe niște prelungiri ale propriilor persoane. Oare ce se-ntâmplă dacă mami și tati au vederi diferite, estetic vorbind? Cumva, am aterizat, fără să fie prea clar și procesul prin care s-a întâmplat, în plină vârstă de aur a unei societăți patologice. O societate narcisică, ce-și modelează micii indivizi după idealurile sale obsedante.

Ce am încercat eu să înțeleg, și asta chiar că nu mi-a ieșit de nici un fel, e cum se joacă cei mici îmbrăcați așa. Adică, se mai joacă măcar? Unii cu alții, zic, nu pe telefoane! Că noi ne jucam și la evenimente din astea pompoase. De-a ce? Păi, găseam noi, nici nu era greu, că-n bermude și cămașă sau rochițe ușoare, care nu cântăresc doar ele câteva kg și care nu ne țineau bățoși, eram copii liberi, egali și fericiți. Ăsta e un trend pe care mi-ar plăcea să-l văd popular- cel al copiilor lăsați să fie copii. Cu mofturi, cu toane, spontani, cu haine care să nu le înfrâneze atââât de necesara libertate de mișcare. Fără obligația socială de a fi fashion. Obsesia asta a trendurilor o să-i bântuie oricum mulți ani în viață, hai să facem un trend din a-i lăsa să fie cum sunt, deocamdată. Și da, asta înseamnă că vor face alegeri vestimentare cel puțin îndoielnice, iraționale și ilogice după mintea ta de părinte. După mintea lui, aia e ce trebuie și exact așa vrea să fie. De ce? Păi, nu știe prea clar, așa-i place lui. Că tu ca părinte trebuie să ai discernământ și să nu îi aprobi chiar orice moft, e una. Dar să-l transformi în miniatura ta vestimentară, în păpușica de acasă, ei, asta intră deja în sfera sinistrului.

Că aici mi se pare că e toată buba, în faptul că niște adulți imaturi aleg să maturizeze nepotrivit niște copii doar ca să se simtă validați. E trist, sinistru și rece, oricâtă legitimitate socială ar avea. Practic, le furăm copilăria lor lejeră, liberă în mare parte de constrângeri sociale, și o înlocuim cu bucăți de maturitate, toate astea în timp ce noi ne regretăm ipocrit copilăriile proprii. Și îi mai convingem că le și place, că e și bine, pe deasupra!