#subsol

otrava-mi iese din sistem
se mișcă lent, lent, lent.
se prelinge pe retină
scurgându-se prin colțul
ochiului care privea departe,
spre nu se știe unde.

văd și ce e, și ce
obișnuia să fie.
dispariții.
granița dintre bine și rău,
azi și ieri, s-a eludat într-o sclipire
ce-a aprins instincte crezute moarte, a
luminat drumuri ce nu știam că sunt
și m-a întors de unde plecasem
fără să spun cuiva pentru cât plec,
umblătoare de drumuri care nu se spun.

mă împart între Eros și Thanatos,
doi chiriași ce parcă au luat în stăpânire
subsolul. ultimul spațiu care-mi rămăsese,
desemnat de cine mai știe când sau cine
ca fiind al meu. l-au luat
fără să caute, sau poate
să-ntrebe: “Al cui ești, maică, tu?”. nu.

e contrast și inegalitate în mine.
subsolul mi-e năpădit de valuri,
de unde, umbre și texturi.
mă autodistruge și reclădește fiecare
reîmpărțire a subsolului. fiecare moment
în care văd clar.

e contrastul între ascuțimea claviculei
și moliciunea șoldurilor,
între asprimea prafului care se depune
și umezeala rănilor care-l primesc.
contrast fatal între rupturi de stofe
grele, vechi, opace și lumina
care-și forțează intrarea în văgăuni
unde i s-au pierdut și numele, și rostul.

e urletul din miez de zi,
neputința din fiecare dimineață.
și e tăcerea fiecărei nopți, rece și grea
ca o piatră de mormânt cu care
te obișnuiești așa, zi după zi.

e amestecul jumătăților.
câte jumătăți poate să aibă un întreg?
câteva infinități asimetrice.
am învățat
că mă compun din jumătăți aranjate
de un copil extraterestru schizofrenic,
care iubește culoarea și imprevizibilul,
iubește viața, apropierea morții și ruina.

sunt
un amestec de jumătăți disparate,
lăsate vraiște, gir la ultima reîmpărțire
între doi străini a unui teritoriu străin.
mi-am îngropat sacul cu cicatrici sub un pin
în mijlocul zilei, în soare. iau cu mine
doar bucăți. amintiri. jumătăți.
de oră, de an, de zi. segmente
care n-aduc înapoi ce putea fi.

de azi, copilul extraterestru schizofrenic
îmi prinde mâna pe care tot el a pictat-o
într-un șirag de apusuri șamanice,
intense și intruzive ca o încantație
de aducere a trecutului înapoi
și se plimbă cu mine
pe drumurile despre care nu se spune,
în drum spre zorii vederii limpezi
peste oameni, întâmplări și răni viitoare.

de azi, eu m-am născut din nou.
alt drum se cască-n jurul meu,
pe cât de lung, pe-atât de lat
și chiar de vreau să n-am păcat
e o idee prea târziu.

azi eu nu vreau, dar nici nu știu
cum aș fi, dacă aș trăi
fără chiriașii mei plecați și ei
la război, în timp ce stau pe loc
și rup pe rând bucăți din mine
doar ca să le arunce-n aer, bucăți
de ființă în bătaia unui vânt
ce altcândva-mi suna a neputință.

dar azi n-a trecut, azi e, și astăzi eu
plec ochii-n fața vântului, mereu
cu el în spate, norii sfârșitului cunună,
îmi merg drumul cu un copil străin de mână
și îl privesc, și-i cânt, și sper
că va vorbi, c-are să spună
ce vede-n drum, în oameni, ce adună
în ochi, în zâmbet, în vârful limbii.
e vineri, azi noi nu mai privim același cer.

#anti

împotriva unei mame
n-are rost să lupți.
mai ales că mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viața curge
mai tăios, când nu încremenește
în țurțure prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce încă n-au cedat pe câmpurile locului
de spaima vieții ce nu se mai sfârșește

dar fiecare mamă are o fiică
undeva, care i se opune
dintr-un reflex necondiționat, fără căpătâi
sau fără început închipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist și, ca atare, mă opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurtă ca timp,
dar mai intensă ca emoționalitate,
unde singurul vânt ce bate e vântul schimbării.

acolo, în locul de unde vin,
absurdul se ascunde în fiecare
moleculă de oxigen din aer,
impulsivitatea e o bălărie ce creste pe șanț
și cu care nu-și bate nimeni capul
s-o stârpească sau să-i facă ceva
și zilele curg la fel de leneșe,
baloane de săpun suspendate
între crâșmă, câmp și biserică,
prea strânsă împletire a nepăsării cu opulența

și-n tot vidul constant al locului
în care niciodată nu se întâmplă nimic
care să merite luat în seamă mai mult
de cinci minute în care te plictisești,
eu sunt, exist și mă opun, din principiu,
față de orice face notă discordantă
cu cea care știu că sunt atunci
când privirile celorlalți nu se abat spre mine

așa e, împotriva mamei n-are rost să lupți,
mai ales când tu vii din afară și ea din est.
dar matematicile se schimbă și regulile
se dau într-o parte când îi ești fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irațional ce o paște,
dar pentru asta trebuie să descoperi
și să exploatezi orice fisură i-ai găsi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
și asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fată, eu
sunt fiica ce își poartă
aripile de demon pe interior,
chiar dacă vârfurile lor îi înțeapă inima.
sunt cea care a avut curaj să ridice ochii,
să se rupă de regula nescris-a ascultării,
să pună întrebări și să ceară ce știe
că e de drept al său, fără să mai accepte
compromisuri croite din sferturi de măsură

sunt cea care își poartă nebunia fățiș,
la vedere, așa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a născut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
încotro o va duce vântul schimbării,
singurul vânt care bate prin părțile ei de lume
și pe care îl acceptă drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
că, înainte să îi fie ei fiică, ea e a ei însăși
și că identitatea-i nu-i o miză de jucat
la poker sau zaruri, că nimeni
n-o va face altceva decât este și se arată,
și care a văzut-o destrămându-se, gata să cadă,
jubilând la fiecare fisură găsită, căci ea se regenera
încă o dată, și încă o dată, și încă o dată…

căci mama de la est, atât de aprigă și temută,
e pe ducă. se vede încolțită, aproape învinsă,
căci din interior și cea mai grea ușă poate fi deschisă,
lăsând vulnerabilitatea sechestrată să iasă,
să vină cu noi la joacă,
iar atunci controlul mamei se evaporă ca ploaia de vară

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfârșit când a început degradarea,
când opoziția a deprins corporalitatea
și a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
când fiica răzvrătită și-a însușit anomia
existențială ce-i dă dreptul la regenerare,
odată ce-a înțeles că natura-i e emoția
cea mai singulară, pură, iar emoția
nu-i decât cealaltă jumătate a haosului,
deci căutarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie întâi să zgârii,
să fisurezi, să înveți
durerile constant, treptat,
să le vezi, să le simți cu
toate intensitățile, în toate celulele
și în toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca să
te obișnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei voințe obișnuite
să i se întâmple toate după voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputința
și să-ți pun constant sub ochi degradarea
căci altfel, mamă de la est,
n-o sa știi niciodată cum se simte ușurarea,
fiind prea legată de ce crezi că știi. învață uitarea
înainte să ajungi să te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine și despre tine,
o lebădă albă și una neagră
ce stau în aceeași cadă,
una prea speriata să sară,
alta ce tocmai a prins curaj să spună
ce tocmai a început să vadă,
aritmetica silabisită a unei simbioze
atipice, bazată pe contrast fundamental,
ce își privește apusul când mândria
își ascute dinții pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se întâmplă când devine uliu bietul miel