#piruetă

dimineața soarele
mă mângâie și mă alintă,
doar-doar mă trezesc.
arunc
cu pietre-n el și-i strig
că nu azi. altădată
o să ies la joacă dis-de-dimineață,
acum
doare prea mult să fiu trează.

merg
prin lume pe vârfuri,
vârfurile mele fac cunoștință cu ea
într-un mod aproape sfios.
o ating
cu mirare, emoție și frică,
și-i spun, cu fiecare atingere
te rog, nu mă răni iar, hai
să ne jucăm frumos de data asta măcar…
și lumea râde, de parcă aș gâdila-o

vârfurile degetelor mele
învață povești neștiute
de pe scoarțele copacilor,
de pe apa cea rece
de ploaie, în timp
ce ochii înghit nemăsurat totul.
ei nu știu ce e aia cenzură…

nici nu mai știu când te-am întâlnit,
tu
aveai vocea calmă, și
eu aveam
mare nevoie de un om-călăuză,
care să nu
mă lase să mă pierd de mine.

mi-ai
trasat limitele, așa
cum tragi niște linii cu cretă
colorată pe asfaltul încins,
și mi-ai spus fără cuvinte
de aici până aici, iar eu
am înțeles atunci că-s limite
ca o curte, nu ca o închisoare,
o curte
în care dacă te joci, nu se întâmplă nimic rău,
și amândoi știm
că eu nu-mi permit să sar gardul.

merg pe drumul meu,
cu acel ceva ce-mi bate-n piept
și care mă face
să mă uit după ulii pe cer
și să fac piruete pe pământ,
în ritmul unei muzici care
are sens doar atâta timp
cât o leg de-o poveste, cal
de povară uitat în pădurea de idei.

merg și tot merg, și ceva
urlă în mine, glas de nepătruns
care-mi strigă cât poate el
că degetele mele caută piele
de om pe care s-o atingă,
că picioarele
mi-au obosit de atâta mers, trebuie doar
să stau locului. să respir și să mă uit
la stele. iar eu
continui, totuși, să merg,

scutur a refuz din cap. catâr.
îi spun
că nu, nu sunt pregătită pentru asta,
nu încă, dar
țipă.
țipă strident, sugrumat, din străfunduri.
nu vrei decât să fii iubită, într-acolo tot mergi
doar că ai uitat drumul. recunoaște-ți!
îmi strigă, iar eu
continui să merg drumul meu
despre care nu știu unde mă va duce,
drumul din curtea cu gard frumos, trasat
cu vorbe puține, ca liniile cretei pe asfalt.
o fi fost vară atunci când s-a întâmplat?

nu știu, mă simt
o altfel de Alice, de frumoasă
într-o pădure vie. am săpat tunele în curte
și am căutat un alt fel de wonderland,
dar acum caut doar o potecă
să mă aducă înapoi
acasă. înapoi mie însămi.

eu
am un animal în loc de suflet,
și adevărul e că sufletul meu…
e un urs.
un urs în hibernare-mi bate
în piept, și tot el
mă ține de mână când am
zile de copil speriat și rătăcit,
care vrea să găsească cu orice chip
drumul spre un înapoi ce nu mai există, da.
sufletul meu e un urs,
un urs
care are nevoie de alții, nu poate
trăi singur. așa
a ajuns să strângă în jurul lui alți urși,
copii
ce nu știu, dar simt
că vor să se întoarcă la ce nu mai este,
și pe care îi arde zilnic pe dinăuntru.

înainte de orice, am fost urs,
și azi știu că hibernarea e temporară.
mai lasă-mi, soare, o ultimă seară
și o să ies la joacă atunci când vârfurile
degetelor o să mă doară,
și o să vezi un urs făcând balet pe vârfuri,
și râzând de el însuși.
mai lasă-mi o noapte cu stelele ei,
să-mi îngrop magia la loc sigur,
și o să vezi că tot ce port cu mine
e zațul rămas după ce
praful de stele s-a scurs.
tu o să mă mângâi și eu o să-ți zâmbesc,
aducându-mi aminte că sunt încă greu
de distrus.

pentru că la final de zi,
rămân femeia urs, cu o poveste de spus
pregătită s-o zic atunci când durerea
din degetele ce au atins atâtea s-a stins.
mormăitul ursului de sub stern refuză
să spună că a fost învins,
indiferent cât de lungă a fost hibernarea
și pe câte cărări drumul i s-a întins.
mai lasă-mi o zi, soare, ascultă marea
și când o să fiu cu totul gata o să îmi
simți în raze, în frunze, în plante chemarea

#genealogie

“frați sunteți numai
cât împărțiți același castron”,
îmi zicea într-o zi senină tata
fără să știe că sunt două feluri de frați
în lumea asta mare.

sunt frați cu care-mparți:
un pat, o masă, un castron.
frați dați de familie, frați
câștigați la loteria genetică,
și-apoi sunt frații
cu care împarți altele:
traume, povești, idei, suflet.
ei sunt frații
descoperiți în zigzagul societății.

e și aici o treabă de finețe,
de a ști limba celuilalt, de
a vedea ce-i curge prin vene,
ce vă adună, ce vă separă.
ceva ce păstrează legătura limpede ca prima oară

am avut un noroc orb și păgân,
căci frații mei știu
că ce-i în ochii mei nu e sclipire.
e cărbune, e jar,
că se vede în afară focul din vene
și că-n zâmbetul meu e întâi venin,
abia mai apoi e și vată de zahăr

prin venele mele aleargă
și se-ntind nemilos de clare,
dilatând timpul, spațiul și reflexia din oglindă
foc, cafea, încăpățânare și iubire
în venele fratelui meu curg abrupt
ca apele unei cascade de munte
ura, alcoolul și mânia.
ne aduc împreună loialitatea, sensibilitatea
și mândria.
că doar urșii nu cad, ei doar
se sprijină unul pe altul,
unul de altul, și își arogă lumea.

în ochii fratelui mai mare
se oglindesc sarcasmul, secretele
pe care mi le poartă cu el,
povestea pe care, de o auzeam în altă parte,
n-aș fi crezut că s-a întâmplat.
dar ni s-a intamplat chiar nouă,
și nu e ceva de zi cu zi.
i se oglindește sufletul pe retină,
bun ca aburii de pâine caldă.

e fratele meu, și-mi amintește
așa cum doar el știe
să nu mă pierd de mine,
să nu uit ce merit.
“unde e mă sora mea
cu nasul ăla al ei care miroase oamenii?”
mă-ntreabă. iar eu tac și mă fac
mică, exact ca acum un deceniu,
când l-am cunoscut întâia dată.

în mine dorm încrederea pe care o ai
când știi că, în orice context,
fratele tau e de partea ta
chit că vorbiți mai rar decât ați vrea,
e o ață roșie, sau poate una
de ghem de legat via
care vă ține adunați, peste timp
și orice alta distanță.

așa am ajuns să râd
oricând aud 2Pac undeva.
cu dragoste necondiționată
și atâtea altele, ce nu-s vorbe.
sunt stâlpi de susținere,
sincerități dulci și amare,
și un nume, ca să nu uit la ce țin;
pentru fratele mai mare sunt Lucy Lee,
iar baza e ce devin.

e multă dragoste în inima și zâmbetul
surorilor mele. femei
de care nici nu visam să m-apropii vreodată.
dragoste aspră, de rudă
care nu te lasă să o dai de gard
doar pentru că așa simți tu atunci,
o dragoste când moale, când aspră ca o dojană
dar care nu te lasă să te îndoiești
de bunele intenții. dragostea femeilor care
se bucură când reușești
de parcă ar fi reușit chiar ele,
pentru că binele tău nu înseamnă
că lor le va fi rău. iar ele știu asta

e înțelepciune în vorba
tânărului golan bătrân,
o înțelepciune blândă, care nu te judecă,
doar îți aduce aminte cine ești
și nu te lasă să te rătăcești.
“ține-ți direcția și ai răbdare!”
mi-a zis mereu când simțeam
cum mă pierd de mine cu fiecare minut.
“ești încă foarte tânără!” îmi amintește,
iar și iar, cu aceeași răbdare, mereu.
ori de câte ori anxietatea
urlă prin capul meu că rămân fără timp.

și cum ar putea o fată
când datorează atât de mult din cine e
fraților ei de drum
să lase-n urmă și să uite?
orice altceva intră la mărunțișuri.
mărunțișuri care, e drept, colorează viața,
dar o viață nu-i o viață
atunci când renunți la cei de care
te leagă o genealogie de istorii personale,
un mozaic cu margini zimțate
al devenirii, înțelegerii, regăsirii,
o familie ce nu-ți cere decât
să nu-ți faci rău?

fata aceea nu sunt eu,
că eu nu dau la schimb pe cei
ce m-au trecut de anii grei
umăr la umăr, împreună.
nu-i dau pentru un om
ce stă, pretinde și-apoi pleacă.

rămân pe loc, lângă ai mei,
mă uit în jur și râd,
că primii mei frați au fost soarele și luna,
dar numai pământenii mă învață
zi după zi să evit mătrăguna
și-mi amintesc mereu că
marea mea iubire e viața, nebuna,
și să citesc semnele, că mă iubește înapoi.
nu pot vinde asta pentru un doi,
căci nu disper după un noi,
iar neamul sufletului meu
mă duce până-n viața cea de mai apoi,
când o să fim o simplă gașcă de strigoi.