#așteaptă

magia mi se adună în vârfurile degetelor,
mărgele de abac.
în mine e încă viu un miros de tabac
genele, pleoapele, gâtul tresar
imperceptibil împunse de ac

trăiesc lumea prin ochi.
prin buze, prin mâini, prin mișcări. adunarea
senzațiilor de proveniență anonimă.
strâng
povești, poeme și culori într-o vază
și le întorc lumii care mi le-a dat
cu aceleași mâini ce tremurau când le-am luat

mă pierd ocazional în deșirarea
unei narațiuni fără timpuri verbale sau leac.
privesc împrejur, mă întorc, mirarea
din ochii mei e vecină cu marea,
și numai înăuntru-mi văd rădăcina,
chemarea.
dincolo de nori, sub pământ, renegarea.

umblu pământuri străine
în căutarea locului în care să-ngrop
nume ce-au format lumi pentru mine,
rămășițe
de trecut făcut franjuri încă de când
era prezent. lipsa
obsesiei lasă loc
pentru păcate noi
păcate noi, păcat la singular, în doi

m-am întors la mine într-o dimineață
fără să știu măcar că pierderea de sub stern
era a mea de mine,
nu o pierdere de tine. așteaptă.
n-ai însemnat mereu ce crezi,
n-ai fost decât cei doi ochi verzi
ai rătăcirii aspre, grosolane
azi mă vezi în zare, copila
reîntoarsă la ea însăși,
victima
nesfârșitelor mitologii personale

#abecedar

încurcat lucru, înțelegerea
limbii vorbite prin semne,
semne
care n-apar când
le ceri, apar
mereu la timpul lor,
busolă.

între ce-a fost și ce urmează
se-ntinde amplu conglomerat
de detalii colorate, frânturi
verzi, albastre, roșii, aurii,
fragmente vizuale, semne
dactilografiate senin
pe retină, pe degete, pe sân.

o mie de detalii bune
nu schimbă un loc rău,
adună însă-n sine gradual
un cumul de senzații, abecedar
în care “Roșu” se va scrie
cu “M”, de la “Măceașă”,
și unde “Lume” e sinonim cu “Acasă”.

o mie de senzații, de detalii, un cer
acoperit de-un infinit mărunt de stele
abecedarul-calendar-caleidoscop plin de detalii
neon, ca pentru fiecare noapte albă,
noapte mare,
mărturii succinte ale fiecărei dăți
în care m-ai surprins că-mi pasă.

semnele vin pe rând, găsesc
de-a lungul celei care sunt, o casă.
e iarăși azi, de-acum tăcerea
din jurul stelei mele nu m-apasă.
de-azi am rămas cu garda joasă,
e iarăși azi, și bucuria
mi se-așeză la masă.

#nepământeană

dor. sinonimul domesticit
al durerii. cândva
animal tăcut ce vâna fiecare rază de liniște
prin ierburi înalte, târâș.
azi n-a mai rămas nici măcar una.

privesc stropii ploii căzând, stele
cărora li s-a furat strălucirea. inerție.
mă uit în depărtări, ecoul
dinăuntru-mi nu lasă loc de uitare
nesupusă
m-aplec spre geometriile
unui corp ce doarme și când e treaz,
așteaptă
ceva ce n-are de unde să-i mai fie
pielea,
tampon de cunoscut, de absorbit lumea,
moale și caldă ascultă
scotocind după nuanțe. nesupunere
e să știi care scândură din podea scârțâie,
cum s-apeși clanțele.
te poți furișa de oricine, către oriunde,
dar interiorul va sta mereu cu tine.

tu știi, și eu știu.
sunt om, dar nimic din ce-i neomenesc
nu e străin de mine. modelează
tot ce nu pot deschide lumii în cuvinte. ornamente
lăsate-n mers, în gesturi, în mișcări și pupile.
tot ce-i neomenesc în mine
îndepărtează și-atrage, alintă și sperie
în flăcările ritmice, de lumânare, văd destine,
arhivă-labirint de nuanțe

într-o zi, oceanul tău de secrete va-ntâlni
focul cel veșnic al pasiunii mele,
nu te teme.
la vremea aia vei ști că pe stradă-s
o pisică sălbatică, dar care iubește jocurile,
care mușcă, zgârie, se tăvălește
pe suprafața lumii, devorându-i necunoscutele,
nepământeană, în mâinile tale vreau
să-mi abandonez sacadat toate sclipirile,

azi
nimic din ce-i neomenesc,
nimic din întunericul din mine
nu mai sperie. vino.
hai să simți toate nuanțele
pe care le poartă întunericul când se joacă
de-a baba oarba prin lume.
viața începe dincolo de lumină și de bine,
dincolo de apus.
o să-ți arăt tot ce n-ai văzut
și o să-ți spun fără cuvinte
tot ce nu s-a spus. adevărul
trăiește mult prea rar printre cuvinte,
iar geometria corpului, sacră, mișcată,
rareori minte.
tu vino. stai jos, deschide bine ochii și
lasă-mi degerele să se joace, să-ți descânte, să te alinte.
doar privește, atinge-mă, gustă și simte