Necunoscuta

Nu cred că știu, sau am știut vreodată, să meditez. Aud și citesc constant despre cât de benefică e meditația, despre cum e drumul regal spre vindecarea emoțională, dar eu nu-l știu.

Nu știu dacă atunci când pun cafeaua pe foc, atentă doar la asta și bucurându-mă de miros, e o meditație.

Nu știu dacă atunci când culeg cu grijă florile pentru pus în vază, atentă la fiecare în parte, meditez la ceva. Nici dacă atunci când mă salt pe vârfuri să iau un măr din pom, atentă doar la asta, e un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă plimb printre rafturile unei librării sau ale unui magazin cu bijuterii.

Nu știu dacă momentele în care cânt și dansez prin casă cu căștile în urechi sunt o formă de meditație, sau momentul când îmi trag o carte de tarot să văd ce anunță ziua de stă să înceapă.

Nu știu dacă serile în care mă bucur de o cană de ceva cald și de o carte sunt, de fapt, meditații ascunse.

 La fel cum nu știu dacă meditez la ceva atunci când mă uit spre stelele care se văd atât de clar de pe veranda mea, sau când mă bucur de felul în care luna luminează încăperea și pielea mea.

Nu știu dacă e vorba despre meditație nici când mă reapropii de corpul meu într-o cadă cu spumă, sau când mă bucur de atingerile altcuiva.

Nu știu dacă meditez atunci când fac o fotografie, când urc pe deal cu câinele după mine să văd apusul, sau când pur și simplu stau în leagăn și mă bucur de soare și de cerul senin.

La fel cum nu știu dacă e vorba despre meditație în diminețile în care se întâmplă să mă trezesc dimineața devreme, cât să mă bucur de lumina soarelui ce răsare, să mă sperii de frig, și să mă cuibăresc la loc în pat după ce am tras draperia, să las soarele să mă atingă.

Nu știu dacă atunci când îmi dau cu ojă unghiile, concentrându-mă pe fiecare în parte, meditez la ceva.

Dacă atunci când ascult un concert de pian, sau poate sunetul ploii înainte să adorm, meditez.

Nu știu nici dacă atunci când mă opresc în loc lângă vreo clădire frumoasă ca să-i sorb detaliile comit un act de meditație.

La fel cum nu știu dacă, atunci când vin din pădure cu vreo plantă, floare, frunză, măceașă, fulg, cochilie de melc sau piatră de pus la dulapul cu suveniruri din plimbări, meditez la ceva.

Nu știu nici dacă atunci când mă alint cu (și ca) o pisică pot vorbi despre meditație. Sau dacă atunci când gătesc ceva bun, dansând prin bucătărie printre ingrediente, meditez.

La fel cum nu știu dacă e sau nu meditație atunci când îmi aprind, noaptea, o lumânare parfumată, deschid jurnalul, și-mi trec încă ceva pe lista cu lucruri bune care mi s-au întâmplat, sau când pur și simplu termin de scris un poem și-i pun data în caietul lor.

Nu știu. Nu știu multe. E ca o ecuație printre necunoscutele căreia mă tot învârt. Nu știu, și poate e mai bine că nu știu.

Știu doar că sunt fragmente care mă bucură, care fac zilele să nu semene între ele, să aibă lumini, texturi, forme, gusturi, culori și mirosuri diferite.

Și mai știu că, dacă toate astea sunt forme de meditație, atunci nu vreau să aflu. Nu vreau să le înghesui pe toate într-o singură cutie, să le fur din farmec, să le ciuntesc. Singurul lor punct comun e că sunt aducătoare de bucurie, fiecare la rândul ei. Mai mult nu-mi trebuie să știu.

Exploratorul

Image

 

Intr-una din lungile tale peregrinari

M-ai gasit.

Nimic mai spontan, mai necunoscut

Si-n ultima instanta mai gresit

N-ar fi putut sa fie.

 

Te-ai apropiat zambind,

Parca-ti mai vad si-acum ochii lucind

Si mana-ti cand m-a mangaiat

In toata viata-ti, pentru prima data

Murmurand ca nimic grav nu s-a-ntamplat

 

Ba da, nici nu stii

Ca m-ai domesticit

Cu-n simplu “Va fi bine!”

Iar acum doi fluturi anosti

Ma bantuie

 

Te-am crezut si te-am lasat

Sa-mi agati podoaba de gat

Cheia de bolt-a universului;

Si-atunci m-am cutremurat toata.

 

Anotimpuri s-au dus,

Iar tu odata cu ele

Pe cand eu de dupa ferestre

Udate cu lacrimi dulci de ploaie priveam

La drumul plin de praf

Cum pleci.

 

Dar marea mea-ntrebare e

Cum de-am picat, de ce

Tocmai bratele tale

Topindu-ma, torcand,

Aidoma unei pisici ranite

 

De ce m-am lasat

Imblanzita doar de-un explorator,

Ratacit, sperios dar viclean vrajita

 

 

 

 

 

 

Si-acum vad cum luna

Padurea din juru-mi o-agita,

Ma-ntreb de ce tocmai

Acum am ajuns sa zac

Tolanita, toropita, o felina lenevita

Intr-o casa atent pitita

De la margine de lume

 

 

Insa acum nu mai pun intrebari.

Simt totusi tacerea cum ma cuprinde

Si-ncep sa vad cum imi curgi printre degete,

Fara ca eu sa-ncep sa plang, dau repede

O fuga in interioru-mi cel mai salbaticit,

Al oglinzilor labirint, doar ca sa

Redescopar in rasu-ti cristalin

Insusi glasul de clopotel salvator al Sperantei.

 

Da, ma uit retrospectiv

Cu-n zambet tamp, numit

Suav de catre unii,

Si vad in clar ca dimineata

Cum eram cea mai ne-mblanzita fiinta,

Dar mi-ai spintecat scutul cu-n zambet,

Mi-ai dat rasete sincere ca garantie

Si m-ai imblanzit− poate-asa a fost sa fie.

 

Iar ploaia s-a oprit,

Pe caldaramul prafuit

Cu stele si cu note muzicale

Si-acum…doare.

 

Da, doare.

Doare ca nu ma mai vad

Fara tine, ca un orb

Ce si-a pierdut calauza;

Si doare chiar tare,

Ca pe-un pictor pe care l-a abandonat muza,

Caci imi vad neputinta oglindita-n

Felul in care nu mi te pot inchipui

Ramas la vatra, pierdut,

Confuz, ratacit de tot ce-am avut.

 

 

 

 

Dar vremea trecuta

Lang-exploratoru-mi siret

M-a indarjit la modu’ concret.

Tin de tine cu dintii, trag aer in piept

Si ma multumesc zambind s-astept

O zi fictiva, niciodata petrecuta,

Stiind prea bine ca n-are sa vie curand.

 

De-asta zambesc si ma revezi dansand;

Salbaticiunea pe care-o iubesti a venit acasa

In sufletu-ti gol, nu-i chip sa mai iasa.