Ieftin, scump și subiectiv

Fericirea are atâtea chipuri, câți oameni. Nu e ceva ce ai, e doar ceva ce ești. Și cu toate astea, e un efect. Pentru că sunt, pe lume, lucruri care te fac fericit. Și lucrurile astea pot fi oricare. Oricât de simple sau de complexe. De ieftine sau de scumpe. Fericirea e personală și singulară. Nu în sensul că nu ar avea egal, ci că e trăită, de fiecare, altfel. Cum știe, cum poate, cum se pricepe și cum a-nvățat. Mai ales cum a învățat.
Cumva, fericirea vine din sinceritate. Cu tine și cu Celălalt. Dar mai ales cu tine. Și implică limite. Și asumarea lor. Tot ea cere libertate. Libertatea pe care ți-o dai când ești tu, așa cum te cunoști că ești, și cu ceilalți, nu doar cu acei câțiva.
Limitele fericirii sunt acolo unde începe etichetarea. Nu cred că vreun om are dreptul să pună etichete pe bucuriile altuia. Chiar dacă acel altul le împarte cu el. Pe de altă parte, așa știi că oamenii ăia nu sunt oamenii tăi- îți judecă bucuriile, în loc să te lase să le trăiești. Ori, câtă vreme ceea ce te bucură nu te distruge, ăsta devine, deja, semn de rea-credință.
Poate că nu poți înțelege de ce un lucru și nu altul îl face fericit pe cel din jur, e de-nțeles. Fericirea are coordonate intime, personale. Dar între a spune că nu pricepi și a te pune pe lipit etichete, e drum lung.
Cât de mare e diferența dintre un om pe care îl face fericit să își bea cafeaua la soare, cu pisica tolănită lângă el și niște muzică pe fundal, și unul pentru care fericirea înseamnă starea de după o drumeție pe munte? E ea atât de mare încât să facă motivele din spatele fericirii lor contestabile, ierarhizabile, din moment ce rezultatul final e același?
Nici nu știu cum am ajuns să căutăm fericirea în același fel în care căutăm un obiect ce ne trebuie numaidecât. Poate așa, punând etichete pe experiențele celorlalți ca pe niște borcane de gem, uitând că avem propriile experiențe de trăit.
Sau poate scăpându-ne din ochi că fericirea e așa…ca o zână. E diafană, un amestec senin de chimicale, experiențe și emoții. Un colaj de răspunsuri la stimuli, în permanentă transformare. Și că e ceva ce ni se întâmplă atunci când facem lucruri despre care știm că ne bucură. Pentru că fericire e și atunci când îți spui versiunea ta de adevăr, și când dormi până târziu, dar și când înveți ceva ce ți-ai dorit mereu. Fericirea e ceva ce ni se întâmplă. Când? Oricând.
Pentru că există fericirea spontană, tranzitorie, care pleacă așa cum a venit, lăsând în urmă o dâră de întrebări. Și există fericirea ce vine din tabieturi. E și asta o formă de fericire, până la urmă: să poți să îți respecți tabieturile, rutina pe care ți-ai creat-o personal.
Dar, dincolo de toate nuanțele astea, fericirea există. Există, e a fiecăruia dintre noi, și e accesibilă tuturor. Nu suportă tipare, fericirea glossy e doar un fel de fericire dintre atâtea alte miliarde de feluri. Și nu-i obligatoriu să fie și a ta.
Chiar, de unde știi că ți se potrivește, măcar? Alergi după ea, că doar așa ți se tot spune peste tot, că doar aia e Fericirea, dar nici măcar nu știi dacă e, pe bune, fericirea ta. Între timp, fericirea ta doarme prin vreun colț de ființă, nedescoperită sau, mai rău, pusă pe hold pentru cine știe câtă vreme. Până îți faci drum spre fericirea standardizată, propovăduită ca o religie și obligație nouă peste tot.
Sau, cine știe, poate până când și fericirea ta va fi un trend, o bucurie legitimă social…

Nu sunt “cea mai”

sex-love-life-2013-07-34-happy-woman-main

Sa ne-ntelegem: n-am fost niciodata o sustinatoare infocata a mesajelor motivationale scrise pe frigider, oglinda din baie sau mai stiu eu ce colt al casei. Pot functiona, nu spun ca nu, dar personal nu ma regasesc in metoda asta. Si, totusi, cred cu tarie ca ceva ar trebui sa aiba orice fata la vedere- un ”Nu sunt cea mai…” maaare cat casa.
Am ajuns la concluzia asta cu greu, poate mai greu decat sunt dispusa s-accept, dar nu, eu nu sunt ”cea mai”. Nu sunt cea mai frumoasa, cea mai desteapta, cea mai atragatoare, cea mai bogata, cea mai fericita sau dracu’ mai stie cum se mai poarta acum sa fim. Si, ce sa vezi…concluzia asta m-a usurat teribil! Da domne, asa e, nu sunt. Dar nici nu trebuie sa fiu! Sunt eu si-atat. Ah, si ce bine mai e!
Cu toate astea, presiunea e mare. Trebuie sa vrei sa fii ”cea mai”, sa incerci, sa te lupti, sa te bantuie gandul ca nu esti tu ”cea mai”. Asa, si daca nu sunt…ce? Stii ce? Nimic. Nu se intampla absolut nimic. Timpul va curge la fel. Oamenii vor veni si vor pleca. Uneori o sa fii tu vinovata intr-o proportie mai mare decat sunt ei. O sa doara si-o sa treaca. O sa fie frumos si-o sa doara iar. Si-o sa mai si inveti niste lucruri : despre ei, despre tine, despre relatiile dintre voi. Mare lucru asta cu invatatul, sa stii!
Si ce mi se pare mie inspaimantator nu e faptul ca vrem sa fim ”cele mai”, ci…ca e firesc. Crestem cu ”oglinda-oglinjoara, cine-i cea mai frumoasa din tara?”, cu mame si bunici care si ele au vrut sa fie, si in momente disparate ale vietilor lor chiar au fost ”cele mai”, si invatam ca…asa trebuie sa fie. Ca asa a fost dintotdeauna. Cu ”cea mai”…cumva. Suntem generatii intregi de femei care simt uneori ca s-au ratat doar pentru ca n-am fost ”cele mai”. Lucru ce dateaza din vremuri cumva nestiute, din vremuri pe care nu putem pune degetul. Si chiar daca tine de-atunci, tot n-a fost luat in seama. Dovada? Distinctia facuta intre mama perfecta si cea suficient de buna mi se pare, din acest punct de vedere, graitoare, mai ales privit prin prisma faptului ca a fost facuta cu niste decade in urma.
Daaar…exista un dar. Unul mare si deloc de neglijat: putem fi cum vrem. Vrei sa ai parul lung sau scurt, sa te vopsesti sau nu, sa ai un carnetel in care-ti notezi cuceririle sau, din contra, sa ai relatii putine si stabile, nu exista un standard. Standardul e ce te face pe tine sa-ti fie bine, ce-ti ofera confortul necesar sa continui sa-ti implinesti visele. In ordine, in dezordine, e irelevant, faci cum stii tu mai bine. Nu cum zice mama, vecina, matusa, catelul, vedetele lu’ peste. Cum zici tu, ca doar tu contezi. Pentru ca nu esti ”cea mai”, si nici n-ai nevoie de asta ca sa iti fie bine. O sa-ti spun un secret. Eu, asta de scriu acum, numai ”cea mai” nu sunt. Si cat de reconfortant e! Ma bucur nespus ca n-am avut ”sansa” de a fi eu ”cea mai” cumva. Mi-a dat libertatea de care-am nevoie ca sa fiu. Cum sa fiu? Oricum. Asa ca, da-ti voie sa fii tu. Cum vrei tu. Ca ”cea mai” e doar o lesa cu paiete roz..
Vrem sa fim fericite? Pai…hai sa fim atunci. Fiecare cum se pricepe, pe limba ei.