Letter to my teenage self

Hello, darling

I’m writing you this letter because I know how insecure you are, and to let you know that things will sort themselves out just fine. Not in a regular way, but in your own kind of way, and that’s part of what makes your journey awesome.

Who am I? Good question, yet funny answer: I’m your ten years older version. And I will drop here some spoilers about what this timeframe will mean for you.

You will discover what makes you happy

Yes, you will be happy. And, of course, there will be some things that will bring you happiness. You will find them early and respect them. You will build little routines around them that will work as small but effective pills for the dark times that will come.

You will like yourself more

Of course, there will still be days when you’ll feel like you’re a total failure, but, as a difference from today, you’ll be able to see your good parts as well. You will like yourself more than you do now, and, obviously, less than you will like yourself when you’ll be 35. You will also stop belittling your accomplishments and will understand that a bad day is not a bad life. And, unbelievable, you will actually get to like yourself. Sounds pretty much like a fictional character, eh? Just give yourself some time, and watch.

You will talk about the things you try to hide now

For now, you try your best to seem as normal as a teenage girl could. But in less than ten years from now on, not only that you will talk about your disease with people without feeling ashamed. You will even write about it, and you’ll see people coming to you and sharing stories of their children having the same diagnosis as you do. And this will empower you, as well as your community.

You will still have friends from your childhood by your side

And they won’t be the ones you’d think. But they will be there for you when you’ll have good news, bad news, and whenever you’ll need to be slapped with that hard to swallow truth pill. They are not that many as you’d hope, but they will be there, and that’s what makes them living wonders.

You’ll make peace with your body

And this will be a game-changer. You’ll get thinner, you’ll learn about what kind of aesthetic you match best with, and will allow yourself to finally be happy in your own body, not in a future, perfect version of it. You will learn to stop postponing goodness for later, and that will help you a lot. Even so, you still won’t be able to see yourself as a beautiful woman, but you will only get to care less about this aspect.

You’re gonna do things your way

Maybe things won’t make that much sense seen from the exterior, but you will remain faithful to your values and your determination of walking on that one path, instead of the easier ones, will often seem like stubbornness at first. But it will also be the one thing that will bring you other people’s respect- the fact that you will never quit on something just because it’s hard.

You will keep your priorities aligned

This means you will put on hold anything that won’t give you the chance to grow, learn, or be yourself. You will keep learning on various domains, will keep writing, and will become a volunteer.

Volunteering will help you learn about how to be useful to others while not emptying your own cup of well-being. You will learn that you can give to others and receive at the same time, and the moments you’ve made those children smile will remain some of your most precious memories.

But this also means that you will cut people out of your life just because they don’t allow you to grow your way. And you won’t be sorry for doing so.

You will become your own kind of woman

It’s not very clear how will that woman be, for now, but I only can tell you that you’d love her if you’d met her. She’s funny, passionate, smart, relaxed, and smart. But I can tell you that she won’t be the kind of woman your family hopes you’ll become. She won’t care this much about how other people see her. She will have learned, by now, to put herself first. Do you know those lists with personality traits from the drawer? She checks them all and adds some more bullet points.

You will learn to say no

And you’re gonna love it! You will reach that point where you will learn that saying no is not an insult, but a proof of self-respect, and you will act like it. You will start to say no to whatever you feel like it doesn’t suit yourself: people, opportunities, everything that feels off.

You might not always know what you want, but you will always have a clear sight of what you don’t want, and that will do just fine in the long run.

You’ll bring magic up to your life

Not only that you will learn how to work with magic, but you will also learn to trust your inner voice, not other’s opinions about how you should be doing this or that. And every time you will listen to that inner voice, you’ll win. But it will be some hard to learn part of the journey, even for you. You will, as time goes by, discover that you are stronger than you’ve thought you could possibly be. And the thing that you can find happiness in the smallest things is one of the traits that root that power of yours.

These are only a small, small part of what your journey will be like. A teaser, if you want to. Because, by the way, you will be a pro at teasing people, too. Even if now it does not really sound like you, it will. Just be patient.

I think this will be any teenage girl that will trust her personal journey more than other people’s opinions about how her life should be, but today is not only about them, it’s especially about you. Because one of the most important lessons that you’ll be learning during this decade is the fact that a woman will only succeed if she will help other women, too. You will be empowered and inspired in your journey by wonderful, astonishing women, and you will find the power to give the same gift back to the young girls.

Because, if it’s anything that you are certain of, by now, is the fact that it needs a whole community to raise a woman who is unapologetically herself, capable to share and put boundaries as well. But, in the end, it is always worth it.

Cele mai frumoase daruri

Se spune că atunci când nimic nu merge așa cum plănuisei, e bine să îți aduci aminte de toate momentele bune. Că asta face așteptarea mai ușoară și aduce speranța că dacă au fost, vor mai urma. Dar asta mă face să mă întreb ce folos au darurile primite dacă nu le împarți cu ceilalți, și să mă apuc să povestesc.
Sunt două feluri de daruri. Daruri pe care le primești pur și simplu, și daruri pe care trebuie să le meriți.
Scriu de mult. De când am completat primul oracol. Ăsta a fost darul pe care l-am primit din oficiu, doar pentru că exist. Și am scris despre o groază de lucruri. Mai bine, mai prost, dar mereu sincer. Cu toate astea, mereu am evitat să scriu despre mine. Mi se părea egoist și de neam prost să o fac. Asta până acum câțiva ani.
Când, la sfârșitul unui februarie, m-a lovit exasperarea și am făcut-o. Așa a apărut “Sunt rară. Și?”, și tot așa a început cea mai frumoasă poveste din câte am trăit.
Așa am cunoscut-o pe Ruxandra, mama supereroilor, o ființă la ale cărei forță și tenacitate încă aspir. Așa am început să scriu și eu pe Supereroi printre noi.
Iar ăsta a fost un dar care m-a găsit el pe mine, când aveam mai mare nevoie să fiu găsită și văzută. E ca atunci când a plouat două săptămâni continuu, și răsare soarele. Ca bucuria acelor prime raze de soare după frig. Dar, ca orice dar, vine și cu ceva ce am înțeles abia mai târziu. Cu responsabilitatea felului în care alegi să faci uz de ce ai primit.
Pentru că, atât scrisul, dar și scrisul despre un subiect sensibil la nivelul unei societăți, cum ar fi bolile rare sau dizabilitatea, responsabilizează. Sau ar trebui. Am înțeles, scriind despre asta, că povestea mea nu-i doar a mea. Că eu sunt doar o privilegiată care are resursele necesare, și deci obligația, să spună povestea mai departe, exact așa cum se desfășoară ea. Și că frica să nu cumva să afle ceilalți că-s “defectă”, rușinea, vinovăția nejustificată pe care le cărasem după mine atâția ani, erau aparent comode, dar nu și ale mele. Așa am înțeles că, vorba cântecului, tre’ să spun. Pentru că una din marile mele întrebări când vine vorba despre oameni a fost mereu “Oare să le spun?”.
Acum 10 ani, pe vremea asta, începeam liceul. Și aveam fix dilema asta. ”Să le spun colegilor, oare?”, ”O să mă accepte dacă le spun?”. Până la urmă, am spus, încurajată de mama, care îmi mai zice și azi același lucru: că dacă spun oamenilor, iar ei își schimbă atitudinea față de mine după ce află, nu sunt oamenii care merită să îmi fie în preajmă.
În facultate deja prinsesem un pic mai mult curaj să vorbesc despre. Dar tot nu am scris nimic. Doar schimb un pic abordarea. Încep să spun oamenilor că nu trebuie să le fie milă de mine, că sunt recunoscătoare bolii, fiindcă m-a format așa cum sunt azi.
Să mi se fi zis acum 10 ani că voi ajunge să vorbesc deschis, să scriu despre viața mea cu o boală rară, exact așa cum se întâmplă? Că o să spun bărbaților pe care îi voi iubi și potențialilor angajatori despre asta? Aș fi râs cinic și aș fi trimis pe oricine la plimbare. Pentru că “eu nu sunt așa”. “Eu nu fac paradă cu asta.”
Și, totuși. Timpul a trecut, și pe neschimbate am văzut cum mă schimb și eu.
Așa cum mă văd, în primăvara anului ăstuia, în cabinetul medicului de familie. Îmi trebuia o adeverință pentru un post la stat. Și a venit întrebarea. Din nou. “Ce fac, dacă mă întreabă, le spun adevărul?”. Și răspunsul ei e, de atunci, mereu cu mine. ”Da, dacă te întreabă, le spui. Le spui și dacă nu te întreabă. De ce să nu le spui, de ce ți-e rușine? Dacă tu taci, și eu tac, și tăcem toți, nu o să se schimbe niciodată mentalitatea asta, și stigmatul va fi tot aici. Dacă vrei să schimbi ceva, atunci vorbește despre asta. Nu contează ce se întâmplă după, doar e important ca oamenii să știe. Altfel nu se schimbă nimic. “
Postul nu l-am luat. Nici alte joburi, după. Dar am spus. Am început să spun, să spun, posibililor angajatori, versiunea succintă a poveștii mele cu Supereroi și, prin extensie, cu boala. Și, ca de obicei, prima oară a fost magică.
Nu uit atenția și uimirea primei fete care mi-a auzit povestea din postura de recrutor al unei cunoscute multinaționale. Ea aproape că nu mi-a zis că nu par, iar eu, la final, aveam lacrimi în ochi. Lacrimi de bucurie că am putut. De libertate.
Pentru că libertatea de a nu-mi mai fi rușine de ceva asupra căruia nu am avut niciodată nici un fel de control e un dar pe care l-am câștigat. Pe care l-am primit atunci când am fost în stare de el.
Nu, nu e totul roz. Încă am anxietăți când vorbesc despre asta, încă mă întreb dacă e bine să o fac, dar îmi aduc aminte că o problemă despre care nu vorbește nimeni e o problemă care nu există. Așa că mă readun și spun povestea de la capăt, exact așa cum a fost.
Pentru că cel mai frumos lucru pe care mi l-a zis cineva în 25 de ani a fost “Sper ca și fetița mea să fie ca tine!”.
Textul ăsta e nici mai mult, nici mai puțin decât un mare, sincer și simplu mulțumesc. Ruxandrei, mamei, doamnei doctor, și tuturor oamenilor care m-au încurajat să fiu deschisă, să am mai multă încredere. Tuturor celor care au crezut în mine măcar preț de cinci minute și care mi-au arătat că ceea ce vreau să ascund e mult mai puțin decât ceea ce sunt de fapt. Și, totuși, o bucățică de coerență care leagă totul cu o fundiță frumoasă.
Nu zic că peste următorii zece ani o să fie totul ca acum. Poate o să fie mai bine. Poate povestea Supereroi printre noi va continua și în formă scrisă. Poate pauza asta e doar temporară. Sau poate nu.
Dar curajul pe care mi l-a dat proiectul ăsta, și toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut astfel, vor fi mereu cu mine. Indiferent unde ajung, sau de ce. Pentru că astea sunt cele mai frumoase daruri, și singurele care contează cu adevărat. Și vă mulțumesc că ați crezut destul în mine încât să mi le oferiți.

Textul ăsta, și tot ce va urma, nu ar fi existat dacă nu erați voi.

Puternica? Nu eu…

48421207_281107246085910_5568427590345031680_n

 

De niste vreme, ani, cam de cand eram eu adolescenta, se bate moneda pe femeia puternica. Hai ca o stiti, toate site-urile, revistele, blogurile, o propovaduiesc de atata amar de vreme. A ajuns si la TV. E tipa aia care nu plange niciodata. Care e ironica, acida, independenta financiar, stilata, culta, superioara, emancipata, gratioasa, selectiva cu cei din jur…toata povestea aia. Ti se induce ca asa trebuie sa fii, daca vrei sa fii o femeie misto. Sa nu stie nimeni ce te doare, sa fii mereu bine, zambitoare, ca timpul nu sta pe loc fiindca te doare pe tine sufletul.

Desi unele din atributele de mai sus sunt perfect in regula, pot sa spun ca, in ciuda a orice se vede din exterior, eu nu-s o femeie puternica. Sunt doar mandra, dar mandria nu-mi cenzureaza mereu eficient exprimarea emotiilor. Asa ajung sa plang, rar ce-i drept, in public. Am trait o buna parte din viata dorindu-mi sa fiu puternica cu orice pret. Pentru mine, pentru cei dragi din jur, pentru binele tuturor. Mi-am urat cu disperare fragilitatea, vulnerabilitatea. Am fugit de ele, m-am dat cu capul de pereti ca simt prea mult, prea profund, si ca eu nu mai vreau sa mai simt nimic.

Nu sunt puternica, ma dor prea multe. Inechitati carora le-am fost martora sau victima. Oameni pe care nu i-am putut ajuta asa cum mi-as fi dorit. Nedreptati de care, chiar daca am scapat ca prin urechile acului, umbra lor m-a urmat oriunde, ca un catel. Zilele in care puteam mai bine. Momentele in care, poate, n-am stiut sa ma apar asa cum as fi meritat. Anii in care nici nu mi-a dat prin cap ca ar trebui sa ma apar, sa spun gata! si nu!, ca nu trebuie sa multumesc pe nimeni in afara de mine insami.

Nu sunt puternica. Am zile in care-as putea jura ca sunt stapana lumii, dublate de nopti in care ma simt a nimanui in propria viata, in propria lume interioara. Zile in care plang, in care ma simt nefericita, nedreptatita, invinsa. Zile-n care as da foc lumii intr-un acces de furie oarba, de la prea multele nedreptati la care-am asistat neputincioasa si care inca ma dor. Compensatoriu.

Nu sunt puternica, si nici femeie nu-s inca. Sunt un copil mare, cu accese de intelepciune, efuziuni de euforie, si rabufniri de furie care se amesteca in feluri care mai de care mai de ne-nteles. Am crescut cu o boala rara, iar prezenta constanta a mamei in jur m-a ferit, in copilarie, de rautatile copiilor. Altii, desi sanatosi, dar saraci, n-au avut norocul asta, sa scape de batjocura gratuita.

Nu sunt puternica, si nici macar nu mai incerc sa fiu. Am acceptat, pana la urma, ca-s o fiinta fragila. Ca ma descurc mai bine singura, decat inconjurata de multimi tampe de oameni. Ca sunt un ocean de emotii care se vor bate mereu cap in cap, si ma vor arde pe dinauntru. Ca nu-s deloc a dracu’ daca ma aleg pe mine.

Nu mai vreau sa mint despre cat de puternica sunt. Nu sunt. N-am fost niciodata. Ce am fost in schimb mereu, si o sa raman, e o fiinta mandra. Din mandrie nu m-am dus de cate ori s-ar fi impus la oamenii care m-au ranit, cand m-au ranit, sa le-o spun si sa-i intreb de ce?. Mi se parea o chestie triviala, sub demnitatea mea, un gest de mahalagioaica pusa pe scandal. Azi nu-l mai vad deloc, dar deloc asa. Azi, daca mi-ai facut ceva, o sa afli. Fie ca vrei, fie ca nu, si cu totala nepasare daca ce auzi iti e pe plac sau nu, confortabil sau nu.

Nu sunt puternica, nici nu vreau, nici nu pot, ca sa parafrazez o femeie controversata. Nu vreau, frate, mi s-a luat! Mi s-a luat sa protejez mereu pe toata lumea si sa fiu nevoita sa ma cenzurez si cand vreau, si cand nu. De fapt, daca ma gandesc un pic mai bine, vreau sa mai fiu si eu protejata, intrebata, ingrijita. Macar din cand in cand, pana cand se vor obisnui cu asta regulat. Ca eu raman la fel de fragila pe cat eram si inainte vreme, cand pretindeam ca-s mare amazoana, nu d’alta.

M-am lecuit de la a fi aia pe care nu o mai doare nimic. Ma dor multe, si o sa le spun oricui ma intreaba sau ma provoaca. O sa raman sincera cu ceilalti si cu mine, o sa spun ce vad si ce simt. Mai ales ce simt. O sa respect ce-am invatat cu mult greu: ca timpul meu cu mine, in singuratate, e dar, nu blestem, ca limitele-mi sunt date ca sa mi le invat si respect, ca trebuie sa pun punct inainte ca tot ce traiesc, vad, incerc, simt, sa ma arda pe interior ca lumanarea.

O sa fac multe, tare multe, promit. Dar nu o sa mai tac, pentru ca tacerea e de aur doar in dictaturi, in restul lumii e, cel mai adesea, de plumb. Si sigur nu o sa mai fac din a fi puternica un ideal, un model, sau un motiv de bravura. Asta dat din oficiu de societate, fara sa-l ceara explicit nimeni, e  un model tern, lipsit de nuante, si mi-a ajuns. Nu ma regasesc in el si mi-am pierdut déjà prea mult timp incercand sa-l interiorizez. Cui ii place, sa-l pastreze, dar sa nu mi-l bage pe gat.