Why a simp is not a loving man

If you’re anything like me, the Internet slang will, every now and then, make you feel old. It happened recently, with the trending rise of the word simp. As the Urban Dictionary defines it, the simp is a guy that is overly desperate for women, especially if she is a bad person, or has expressed her disinterest in him. Basically a new cool term for an old reality. Not that long ago, these guys were known as “nice guys”, and no one wanted to have much to do with them, mainly because they were not that nice as they wanted to seem like.

But time went by, and the “nice guys” that no one wanted to deal with back in the days found a way to market themselves as desirable partners. I’ve seen these days a post saying Stop calling any decent man a simp! and, even if it was, indeed, real, it was mischievous at the same time. What separates a decent, loving man from a simp? The girl’s kind of interest in what’s the guy having to offer.

If you, as a guy, have fallen for a girl and show it, there are two big scenarios: it’s a mutual thing, so she will flirt with you and show interest as well, or she is not interested and she is just being polite. A man showing appreciation and support, complimenting a girl that is into him is a decent man, regardless of what his pals say. A man acting the same with a girl that has told him already that she’s not interested in him is a simp trying to make his way into her bedroom. Regardless of her telling you “no”. The easiest way to know if you deal with a simp is by paying attention to your emotions.

Guilt is a really important indicator when it comes to human relationships. A man that makes you feel guilty for not liking him back is not a good man for you. I know that clearly, as I have been there myself. Asking a good friend of mine if it’s okay to feel guilty for not liking back a guy that was madly over me, he said No, you’re not, as love is no duty. It is what it is, if it is, and if there is such thing as guilt or the feeling that you should, you definitely should not. I am still thinking about that moment of my life, about how blinded I was by my low self-esteem. About how bad that attempt of giving a dude a chance because he knew to make me feel guilty about rejecting him, I’ve seen things clearer.

A guy can be a decent man, but be a simp to you, as this is a matter of perspective on both sides. On his side, it’s about knowing how to take a clear No for an answer. On her side, it’s about being crystal-clear from the beginning. If you can’t picture yourself in a relationship with that man, tell him. If you see him as a good friend, tell him. He has to know exactly where he stands and make a decision. Might be a tempting thought to fuel his attitude, if you have self-esteem problems or you simply need male validation- a simp will constantly make you compliments, give you more attention than you’re used with and, generally, make things more about you than about him. Will make cute little gestures for you, trying to get under your skin. And that is flattering, not gonna say it isn’t. Feeling wanted, as a young woman, is and always will be a flattering thing, something we want more of, at times. But keep in mind that, when the attraction is not mutual if you fuel this kind of behavior from the dude, you expose yourself to a form of emotional blackmail.

Because any simp is a potentially toxic man, trying to make you feel good, but capable to make you feel bad about yourself as well, at the moment when his patience goes thin and he gets sick of waiting for you to tell him yes, eventually. This is, in fact, the simp issue that girls fail to see and men won’t address: the lack of boundaries and self-respect. It is a matter of self-respect to stop trying once the girl told you no, and it’s a matter of mental healthcare to be able, as a girl, to have strong and clear boundaries. Even when what you receive is all pretty and dipped in glitter, tempting you to give in. Love is not making you guilty and is not sneaky. Self-validation need, instead…

Jurnalul unei oglinzi

34460644-Femme-avec-des-gants-noirs-regardant-un-miroir-Vector-illustration-Banque-dimages-1

Într-o dimineață caldă de vară, prietena mea cea mai bună, Oglinda, cred c-o știți, se decise că e prea mult, că nu mai rezistă, că ea se duce la terapie. Zis și făcut! Intră pe ușă, și primul lucru pe care-l auzi terapeutul, săracul, fu un strigăt de ”Domnule psiholog, eu nu mai pot! Nu. Mai. Pot!”.
-Luați loc domnișoară, liniștiți-vă. Povestiți-mi un pic ce vă nemulțumește.
-În primul rând, pe mine mă cheamă Oglinda, și-n al doilea, nu că mă nemulțumește, dar mă disperă de-a dreptul!
-Înțeleg…ce anume cauzează disperarea despre care vorbiți?
-Nu ce, cine! Colocatara mea scumpă și dragă, colega mea cu care parcă nu mă mai înțeleg! Nu știu ce să mă mai fac cu ea. E o tinerică im-po-si-bi-lă, v-o jur!
-Povestește-mi mai multe despre relația cu ea, și zi-mi pe nume. Pe mine mă cheamă Carl.
-Să povestesc…tu ai vrut-o, să știi! Se trezește dimineața, (după lupte seculare, evident,) se spală, se dă cu niște chestii cărora le zice creme, apoi se-mbracă. În tot timpul ăsta
holbându-se la mine. Și ăsta-i numai preludiul! După, începe aventura. Aplică o chestie cunoscută drept ”bază de machiaj”. Apoi, vine fondul de ten. Anticearcănul. Pudra. Fardurile de obraz și de pleoape. Tușul. Rimelul. Creionul de buze. Rujul. Parfumul. Și-abia DUPĂ!!! mai pleacă și la muncă sau facultate, strigând prin casă că a întârziat. M-a înnebunit, sincer îți zic! Tu știi ce-i aia că a plâns când nuanța ei favorită de fond de ten a fost retrasă de pe piață? Pe soră-mea mai mică, oglinda de poșetă, o ține veșnic după ea. Mi-a povestit sărmana că-și reface machiajul de minim trei, patru ori în decursul unei zile…cică ”să se simtă frumoasă”, auzi! Bietele ei prietene duc o luptă seculară s-o lămurească, ultimul iubit a părăsit-o din cauza asta, dar n-ai ce s-alegi de pe urma ei! A făcut ca toate ielele când l-a văzut cu noua iubită pe la nu-știu-ce sindrofie: o puștoaică nemachiată, îngrijită, îmbrăcată într-o rochiță pastel. ”Cu aia? M-a înlocuit pe mine cu aia? Cu creatura aia fadă, insipidă, fără pic de stil??”, așa a ținut-o o săptămână, ziceai că-i nebună. Bine, chiar e, dar asta e altă poveste deja…
-Deci e dependentă de machiaj…înțeleg…
-Nu, nu-nțelegi. N-ai cum. Că nu e dependentă. E obsedată. Fix genul ăla de fată care supraviețuiește mai ușor fără mâncare decât fără să se machieze. E un calvar să trăiești lângă ea. Și știi de ce e un calvar? Pentru că e trist.
-Da, într-adevăr, chiar e trist. Dar de ce crezi asta?
-Pentru că, uite, ultimul iubit, de exemplu, n-a cunoscut-o. N-a văzut-o niciodată fără machiaj. N-a văzut-o plângând, roșind, n-a văzut-o cu cearcăne de oboseală, nici cu tenul ei imperfect. Tu realizezi cum e să iubești o mască? Pentru că Eliza mea asta e- o mască. Un chip mereu aranjat, mereu desenat așa încât să se încadreze la fix în standardele de frumusețe ”aprobate” de societate. Nu-mi place de ea așa. Știi când îmi place de ea cel mai mult? Dimineața, când văd cu câtă dragoste și grijă se dă cu cremele ei. Am înțeles că alea-s bune, că au grijă de piele. Grija e bună, o aprob chiar și eu. Uite, și eu am grijă de soră-mea (când nu sunt împreună, hai că-ncepe deja să mă roadă gelozia un pic, na c-am zis-o!), e ceva cât se poate de natural. Dar ce urmează, nu-mi mai place. Mi-e dragă Eliza, dar naturală, cu buzele ei mai subțiri, alunița de pe arcul lui Cupidon și cea de pe obraz, cu nasul un pic ascuțit, ca al Cleopatrei, pe care-l desenează să pară cu totul alt nas. Așa face și cu buzele, le desenează cu grijă să pară mai mari. Iar eu asist neputincioasă, când îmi vine să crăp de nervi, nu alta! Auzi, produse de frumusețe! Mai degrabă de pictură… Dar seara…seara îmi luam, cel puțin acum câțiva ani, revanșa, când se demachia, dar acum…acum pur și simplu doarme așa! A avut o revelație ieri, când i-a apărut în NewsFeed pe Facebook o reclamă sponsorizată de la ”Luna mea fără machiaj”, o inițiativă a unei foste dependente de machiaj. Aici sigur e mâna prietenei sale, Andra! Daaa, îți zic eu! S-o fi văzut ce se holba la monitor…mai ceva decât atunci când își pune genele false, că am uitat să-ți zic, dar poartă și d-astea mândra mea. A zis că nu-i vine să creadă, efectiv, c-ar exista și astfel de oameni. Că sunt și femei care n-au nevoie de juma din vopselurile lui Michelangelo ca să aibă încredere în ele. Care nu plâng pentru un fond de ten, și nici nu-și găsesc liniștea și frumusețea după un strat de pudră. Diseară vin fetele la ea să dezbată treaba asta. Ce zici, ar avea vreo șansă, am avea, de fapt, s-o convingem să încerce? Că m-a durut pe mine biletul ăla, Carlito! ”Iartă-mă, dragă-mi ești, dar nu te-aș duce niciodată la o reuniune de familie. Ești prea industrială pentru mine. Pa!”
-Pentru prietena ta, Eliza, nu pot decât să sper la ce e mai bun. Ție însă îți recomand o vacanță în care să te odihnești, iar dacă problema persistă, te pot recomanda unui prieten bun, psihiatru, care îți va prescrie pastile. Bine?
-Perfect! Mulțumesc Carl, nici nu știi câtă nevoie aveam să spun cuiva ce viață duc!
-Asta îmi e meseria!
Morala? Îți place de Eliza? Nu? Mă gândeam eu…Nu abuza oglinda, că nu la ședințe de psihoterapie îi e locul! Vino pe pagina Luna fără machiaj și hai să vedem împreună cum anume se modifică atât pielea, cât și reacțiile celor din jur când ne văd nemachiate, să învățăm una de la alta ce are grijă de ten și ce e doar reclamă! Ce zici, ai curaj?