Bypass cu miros de izma

Image

  Am palmele ude si reci. Iar. Nu stiu cand a inceput sa fie asa, cu atat mai putin de ce. La inceput, mi-am zis ca-s sarit, dar nu..de fapt, eu am ramas singurul normal. Ma dedublez constant, e parte a rutinei cotidiene. Nu te teme si nu-ti fa procese de constiinta, aievea, nu esti tu cauza. Tu esti, cel mult, parte din efect.

Restul…restul sunt soapte afumate de alcov. Eu sunt Eric, de ma mai tii tu minte.

 Statea in fata mea ca un stalp, asa cum nu-l cunoscusem niciodata. Eric pe care mi-l aminteam eu, eu care ma simt acum atat de batrana cand il revad, era..altfel. Era viu, jovial, vesnic un zambet si un adevarat cuceritor. Azi e tot in fata mea, dar nu ca atunci, cand noi, Eric si Vera eram, parca, fetele unei monezi, nu. Nu ma mai priveste ca pe o gluma din eter, nu mai rade de mine, nu il mai smulg din relatia-i aparte avuta cu fereastra.

Acum nu ma mai misca la el nimic. E ars de soare, ridat si trist. I-a palit zambetul pe care i-l invatasem pe de rost si, in general, a disparut cu totul. Acum are probleme cu el insusi. Se dedubleaza constant, e un scut, o tehnica nitel cam dubioasa de supravietuire, tre’ s-o admit.      

 Ne-am revazut, intamplator, pe strada. Noroc chior, s-a intamplat sa ma recunoasca pe strada din atata lume, intr-o seara cetoasa.

-Vera? Tu esti?

M-am intors instantaneu, recunoscand parca dintr-o mie acea voce ragusita de la mult prea multe tigari innodate la miezul noptii, in timp ce rumega cine stie ce teorie abstractionist-fantasmagorica, privind in contemplare cand tavanul, cand usa, cand geamul, cand negrul paclos din camera.

  Poate ca, asa cum imi spuse acum, mi-au sticlit ochii cand i-am auzit glasul in spatele meu. Poate ca, pe undeva, am sperat sa recuperez macar unu la suta din feeria lui “Altadata”, mai stii? Chiar daca nu mai sunt aceeasi, sau poate ca tocmai de-aia, iti spun tare si raspicat, ca nu trebuie sa iei oamenii pe seama. Niciodata! Pe nimeni! Iar pe tine, cu atat mai putin. Indiferent de circumstante.

-Stii, nu mai sunt Vera. Ma vezi, am mai crescut. Acum fac si eu filosofie, ca tine in zilele geroase cand ne incuiam in mansarda ostentativ, complex, inimitabil.

-Observ. Si, crede-ma, nu stiu daca e bine c-ai devenit..alta.

  Ma privea, dar nu ma vedea. Nici pe ei, pe oamenii de la ferestre si care tot treceau prin scara unde intraseram sa mai vorbim. Altadata, ar fi vazut si retinut tot- fiecare rictus, fiecare expresie, fiecare detaliu.

-Sa-ti spun ca ai fost de ajutor cand ai plecat?

-Cum? ma intreba el brusc, cu pupilele dilatate si un tremur bizar in glas. Acum semana cu o parodie kitschoasa a lui, dar incepeam, cat de cat, sa-l recunosc.

-Pai, n-as fi plecat. N-as fi parasit rue d’Allemagne, n-as fi trait cu samanii, si cu siguranta nu deveneam chirurg. Si cu atat mai putin psihiatru. Deci, multumesc.

-Psihiatru? Chirurg? Tu? Singura parte pe care o cred e aia cu samanii, stiu cat iti placeau primitivii.

-Inca-mi mai plac, acum mai mult decat atunci, fiindca-i inteleg si ii cunosc mai bine. Am avut noroc.

-Dar chirurgii sunt..

 

-Cei mai sinistri oameni. Criminalii in serie dirijati de societate sa faca bine. Stiu, nu puteam nici macar sa vad un om in cosciug, dar sa am de-a face cu moartea asa, sa fie mereu langa mine, “partenerul meu de afaceri”, cum imi place sa-i spun la un pahar de gin. Da, dar vezi tu, vremea trece, oamenii se schimba, iar fericirea nu dureaza mai mult decat o face un balon de sapun. Si, pana la urma, nici tu nu te dedublai cand nu te-am mai gasit.

-Sincer? E ceva relativ recent. Nu stiu daca esti in masura sa ma judeci. Uite.

  Se opri, isi scoase manusile din piele neagra pe care le purta, si scoase din buzunar  ceva ce semana cu o tabachera, din argint, ornamentat discret. Nu era, era o oglinda. M-am uitat atent la mine, prima oara dupa multa vreme. Parul meu era acum mult mai scurt, saten inchis, ca pamantul pe care dormisem atata vreme, afland cum ariciul a tesut pamantul si ce se poate face cu izma de pe santurile noastre natale, de pe fiecare maidan.

-Iti place de tine?

 N-am zis nimic, ma pusese in incurcatura dupa multa vreme si pe mine cineva. Zambea si-mi intinse cu un gest larg o fotografie veche. Era rupta la colturi, decolorata, dar o recunosteam. Era facuta de batranul nostru amic de pe alee. Era expresia materiala a intalnirii clandestine dintre trecut, inocenta si fericire. Ma uit la el, la mine, la poza.

Nici nu-mi vine sa cred ca aia eram noi. Ca a fost un timp cand eu radeam cu-o gura pana la urechi, purtam jeansi rupti si tricouri cu mesaje anarhiste. Si, cumva, doare.

  Dar nu doar c-a fost candva o asa perioada, cat doare ca..am sters-o din mine. Definitiv si cu totul. Azi port tocuri, haine “cu schepsis”, de birou, cu pretentii, haine de om mare.

-Da, o recunosti. Si te intrebi ce s-a intamplat cu acei Eric si Vera. Stiu eu. Au murit. Eu am plecat, tu m-ai ars pe rug si-am murit. Si-apoi, apoi ai plecat si tu.

  L-am luat de mana si l-am scos in graba din casa scarii de bloc unde statusem pe scari atata timp. Se uita ciudat la mine, dar s-a lasat, o data in plus, pe mana mea. Am luat-o la fuga pe tocurile mele de 15, in gang. Gangul pe care-l treceam in fiecare zi, cu lumina lui ciudata si localurile micute, in contrast cu arcada-i larga si caldaramul de piatra cubica. Era pustiu. Pustiu gangul, pustie strada, parca tot orasul murise ca sa le faca loc lor, originarilor.

-Vrei sa-ti spun ceva? Dupa plecarea ta, am gasit o tigara. Am fumat-o, am ars scrisoarea si, de fapt, am ars tot- mansarda, blocul, copacul cel batran. Nu m-a oprit nimeni, asa ca am privit totul, tot spectacolul de la inceput pana la final. De asta ce mai zici?

  S-a asezat pe caldaramul jilav si s-a uitat la mine. Nu putea sa ma creada, parea ca traieste un cosmar, sau un hibrid bizar intre cosmar, halucinatie si o idila mutilata, in parte vie si pasionala, in parte moarta si-ngropata.

-Da. Nu mai aveau rost fara tine. Batranii plecasera si ei. Unde stai tu acum, a fost copacul ala mare, care strajuia aleea si pe care-mi placea atat de mult sa-l imbratisez. Dar nu regret, nici povestea “noastra”, nici distrugerea postuma. Mai bine hai cu mine. Mai e doar un pic.

  L-am dus spre hotelul numit chiar asa, Rue d’Allemagne. Era, inca, nauc, sub cine stie ce vraja. A fost, insa, cooperant. Am mers la subsolul hotelului, unde aranjasem o versiune mai intunecata si indraznesc sa spun, chiar mai rece, mai ostila a mansardei. Doar asa au avut cum sa construiasca noul oras, pe sacrificiul celui vechi si cu voia unei zeite derutate.

 

   Reeditam trecutul cu fiecare haina ce cadea in uitare, cu fiecare sunet scos, primele sunete sincere, cu adevarat sincere din toata seara aia magico-ciudata.

Mie, mi-a placut. Uitasem cum e sa ii zgarii spatele, sa-l musc de gat si sa urlu de placere fara pic de pudism sau cenzura. El parea ca se naste iar din lut, faina si praf de stele. Un animal eliberat de restrictiile unei societati perfide, care-l tinea de ani de zile la dieta, pe antidepresive, tranchilizante si minciuni.

Da, reeditam trecutul. Pacatuiam iar, intr-un mod flagrant, nepermis. Tribul meu din Australia, caci pe-acolo am seninat incercand sa uit de el, m-ar fi linsat fara dileme. Pacatul originar, mi-a spus batranul saman, trebuie ocolit cu fiecare ocazie si cu orice sacrificii ar presupune asta. O data repetat, esti terminat tu, ca esenta. Mor, te evapori, nu mai e loc de intors.

-Nu credeam ca, desi te-am uitat, iti mai stiu trupul pe de rost. Sincer.

-Eu eram convins. N-avea cum sa fie altfel. Ritmul meu e parte din muzica ta, dar esti egoista si-l renegi, crezand ca e mai bine asa. Ei bine, nu e. Stii cum ma simt? De parca m-ai supus unui bypass.

-Da, sigur. Unul cu miros de izma, sau ce?

-Nu. Unul cu miros de tu. Parca-ti duceam dorul asa, cumva.

     Si dadu sa-si striveasca buzele de-ale mele, dar nu. Am plecat. De data asta eu, Vera. De data asta definitiv. Pentru ca, desi i-am lasat un ravas si-o ramurica de izma, nu puteam ramane. Desi am lacrimat un pic. Desi mi-ar fi placut sa raman. Dar nu.

  Ravasul e o sarada, ca stiu prea bine ca dedublarea a fost o problema temporara. Cand il va descifra, ne vom revedea. Zice asa:

De unde stii ca nu sunt o carte veche, ramasa

intr-un anticariat pustiit? Arde intreaga lume la festivalul ciresilor pentru un calator sub umbrela si-un cocor cu pene albastre.

 Poate, candva…Ramane de ghicit in praful de stele picurat in desert, la intamplare, stii.. La intamplare, asa cum ai arunca cu praf de aur intr-o papusa. N-ai de unde sti ce iese pana nu e terminata.

Cosmar

Image

De vorba cu mine insami stau de-o vreme,

Peregrinand pe-un coridor ingust sau o alee

nici nu mai stiu, pasesc alene

Si-astept din valuri sa ma cheme

 

Pactul cu diavolu-i facut

Pe apucate, la un pranz,

Pe cand un pictor cam confuz

Veni la mine sa-mi promita.

 

Ca voi fi unica-n nisip

Si voi dormi pe pietre tari,

Ca voi avea mereu cu mine

Un demon ce luceste a clestar,

Ca voi zari in calendar

Gravata steaua nemuririi.

 

Asculta si te du departe,

nici nu mai stiu ce ma mai mana

Pe-a unei vechi silabe aripi

Ce zgaltaie si parca-ngana

Tambalul nepatruns al lumii

Cu maini subtiri de columbianca

 

Ma uit la tine, suflete al meu,

Te vad zacand in apa cea eterna,

Vorbesc cu tine si ma vad

Pe data aruncand o anatema

Lumii ca un gigantic semn de intrebare,

O indoiala si-un raspuns firav,

Bun pentru cei ce-ar da cu oistea-n gard,

Stau, te privesc, si-apoi ma-ntreb :

de ce?

 

Si totusi nu caut raspuns..

M-arunc pe valuri de cicoare

In brate lungi de Sanziene mandre,

De Iele azvarlite in abis,

Ma-ntorc zambind…

 

 

 

 Nu mai fac nici un compromis!

Medita demonul din mine la apus,

Cinic, marsav si mic ca vesnicia,

O lume-a umbrelor de aur si rubin,

Amenintarea celor care n-o sa fim

De atazi, niciodata.

 

Alt semn de-nchinaciune, alta groapa,

Iar eu ma uit, ranjind ca un sacal,

Printr-un vitraliu vechi si spart, cristal,

La lumea ce-si aduna mortii

Ca un balci ce si-a terminat programul,

Sau ca nevestele care-si culeg barbatii

de la birt in fiecare zi, in zori.

 

Chiar crezi ca mai conteaza timpul, de traiesti sau mori?

Astea-s biete povesti, pastrate drept comori

De strigoi, cersetori sau calatori pribegi,

Fara de orizont, zambet sau viata

Caci viata-i doar un vis care dispare-n dimineata.

Scrisoare catre natiune

Image

Lume, lume! M-am intors tot la tine, desi speram ca nu o voi mai face vreodata asa. Te privesc si parca nu-mi vine sa cred in ce hal ai decazut, dulce Romanie! Ai fost ca o copila naiva ce-a devenit cocota unui mos libidinos pe-un pumn de bomboane, pe nesimtite. Te-au dezamagit toti si tu, ca rasplata, le-ai dat, in continuare, tot ce-aveai mai bun in tine.

Dupa razboi, i-ai asteptat cu bratele deschise pe americani, dar te-ai pomenit impinsa de la spate parca intr-ale rusilor. Si, dupa 50 de ani de comunism, de abolire a adevaratelor valori, le-ai dat, cu darnicie, tot – de la pamanturi, la minti de aur si placeri avizilor din Occident, in loc sa-ti iei revansa.

Dar ce se vede in afara, e nimic, cancerul e-n tine, macinand cu spor ce-a mai ramas bun pe acolo. Ai urcat scroafele-n copaci si te-ai chinuit sa nu se rupa crengile sub greutatea lor. Pe melteni i-ai facut domni, iar neavenitii, agramatii, au ajuns sa-ti decida viitorul, la fel cum pestele decide ce-o sa se intample cu cocota. Le zici “sa traiti!” celor ce-au uzurpat niste locuri fara sa para ca i-a vazut cineva, c-ar sti cineva cum au ajuns sa fie acum acolo, in timp ce-ti  mai inghiti o lacrima pentru “vremurile de odinioara”. Te uiti prea mult in spate, zau asa!

Si ceea ce conteaza e in fata, e pe pozitii, gata sa te surprinda. Deci mai bine aduna-ti tinerii rataciti prin Strainezia, ocroteste-i pe cei ce-s inca aici, cu tine, protejeaza-i pe toti, pe tineri si batrani deopotriva, pe cei ce au facut sacrificii pentru tine si pe cei ce vor face.

Nu le mai da sa-nghita toate deseurile pe care altii le-au numit  “divertisment”, ci

creaza-ti-l  tu pe al tau. Ca ai putea. Ajuta-i sa-si infiga radacinile aici, nu in lumea mare, descoperindu-si trecutul. Motiveaza-i sa fie cei mai buni.

Renunta la toti parvenitii, la toate mimozele ce-s noile etaloane ;  niste etaloane grotesti, de care nici macar Caragiale n-ar mai rade.  In schimb, fa-i sa reinvete drumul spre teatre si biblioteci, sa-si apere ideile si, mai ales, sa gandeasca singuri!

Ca nu te definesc tiganii deportati sistematic de francezi (cata democratie!!), nici ura italienilor fata de romani sau “eterna” rivalitate cu maghiarii pentru o palma de pamant.

La fel cum nu te definesc nici incapacitatea conducatorilor de-a-ti fi lideri si modele, extravagantele lor adesea kitschoase, gafele monumentale sau luxul lor morbid in care se lafaiesc, de ani de zile, cu-atata nonsalanta.

Tu ai valorile tale ingropate-adanc nu-n piatra, ci-n suflet de batrani. Scoate-le din cotloanele in care s-au pitit sub praf, munti de praf, ignoranta si uitare. Nu stiu cat le meritam, dar lasa-ni-le pe mana macar asa, de proba, ca sa vezi ce-am face. Suntem tot ai tai si noi, da-ne o sansa doar. Nu aur, nu averi. Alea trebuiesc meritate, castigate. Da-ne reperele si valorile de care avem atata nevoie. Iti vom fi recunoscatori.

Te las, inchei aici, caci ti-am rapit deja prea mult timp si nu se mai intoarce. Probabil ca-l puteai folosi mai intelept de-atat, insa eu am vrut doar sa deschizi ochii, sa te trezesti.

Nu cer prea mult, nu-i asa?