#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.

Me, my grief and I

During the last few days, as I’ve been trying to understand and name what I am feeling, a word was spinning across my mind over and over again- grief. Defined by the American Psychological Association as the anguish experienced after significant loss, usually the death of a beloved person, but it is so much more. The notion of grief can be extended to any major loss encountered by an individual: the loss of a lifestyle, a job, a dear person, a pet or whatever was bringing meaning into the person’s life. We’re constantly grieving a lot of things, as it is a huge part of managing our losses.

This happens because what we’ve lost had a big meaning for us, maybe it was also a big investment- we often grieve relationships and things we’ve put our soul, time, energy and effort into, but grief is way more complex than just that. According to the same association, grief often includes physiological distress, separation anxiety, confusion, yearning, obsessive dwelling on the past, and apprehension about the future. This is a clear image of how rich are the shades of such a feeling and, by extent, how important it is to be seen and managed accordingly.

As I’m writing this piece, I look outside my window, seeing the snow falling on the forest that comes to life slowly, and I recall everything I’m grieving. All the little things, the chances I didn’t take when I was put in front of them, all the people I’ve never got to say hi to because I was shy…

The context we’re currently living in made me aware of a lot of things. Small things, small gestures now I regret that I’ve never made. All the compliments I didn’t get to make and every truth that I’ve avoided to say, in order to protect my peace and fragile-anyhow balance.

And, because nothing’s ever black and white, I have, as I write this article, a revelation: nostalgia is only grief in disguise.

That explains a lot. The memories I tend on recalling often, the hope that it will, soon, be everything “normal” again…a lot. It even explains why I miss worrying about what am I going to wear tomorrow, or the sprint after the bus. Because being trapped in a present continuous is just exhausting. It makes you fall into a loop of grief, in shapes that you’re not aware of being ways of manifesting grief.

You feel nostalgic, regretting things and periods of your life, often remorseful on how could you’ve done things better. These are, all, ways of grieving.

I can’t say that I will make things better after all this is going to end. But I will certainly tell those people what bothers me about them. I will go out with the dear ones that I keep postponing over and over. I will go into that coffee shop and tell that barista what an awesome guy he is, and how I’d wish to have discovered the place earlier. Basically, all the tiny things that my timidity stopped me from doing. It will not be huge, it will not change the world, but it will change me, for better or worse.  

Because, and that’s another bitter discovery I’ve made, the opposite of gratitude is not ingratitude, but grief, as it is making us hold on to some old ties, most of them cutting new scars into our souls.

#flashbacks

fiecare femeie are o parte

care visează, moștenită.
și cum originea e-o treabă complicată,
s-a întâmplat să mă aleg cu trei,
împletitură.

visez uneori.
vise vii, că am două vieți,
una aievea și viața din somn
și nu știu care dintre ele
mi-e mai viață.

visez diferit. diferit de la
perioadă la perioadă,
de la etapă la etapă,
de la azi la mâine.
cartografia imaterială a vieții mele,
visul.

și niciodată nu visez
alb-negru. am
vise în culori vii, aprinse, neon,
lumea din visele mele e o distopie
cu oameni reali, dar care a luat foc,
și pe care stropii de pastel n-o ajută.
tardiv…

visez oameni și locuri
visez întâmplări.
oameni pe care îi cunosc.
oameni pe care îi iubesc.
oameni pe care îi urăsc.
oameni pe care vreau să-i uit.
visez.

visez locuri în care-am fost.
locuri în care nu am fost niciodată.
locuri unde am ajuns pentru prima dată.
locurile în care m-a durut cel mai tare.
locuri unde a rămas captiv
ceva din mine.
ceva de neatins și care mă urmează.

visez lucruri care nu s-au întâmplat,
și lucruri care se vor întâmpla cândva.
am vise ce stau cu mine cu anii,
ca niște câini de pază,
dresați să nu piardă urma.
de ce tocmai ele?
de ce mă păzesc?
întrebări al căror răspuns nu-l merit.

visele mele sunt ceva magic, o magie
de-a cărei rețetă nu vreau să știu,
pe a cărei putere o simt
și pe care n-am de gând s-o pătez
cu jurnale de vise în care să încerc
să păstrez culorile, să conserv starea
și să ghicesc un înțeles
care oricum vine la mine când vrea

visele mele sunt cu mine mereu.
uneori
vin și-mi vizitează realitatea, am flashbacks
cu vise.
cu întâmplări.
cu amintiri.
cu tine.

nici nu mai știu unde e limita, uneori
când devin visele realitate și când
realitatea se joacă cu mine de-a visul.
slalom printre idei și culori.
dimineață.

visez uneori o tăcere,
copie a tăcerii originare
și sora tuturor ce i-au urmat,
tăcerea
ce e cu mine zi de zi
de atâta timp încât
o să mă-ngrijorez când nu o să mai fie,
tăcerea de când eram încă vie.

visez
cum mă întorc în aceeași noapte
după care nu am mai putut
sălta ochii spre stele.
simt că m-am pierdut, că nu
mai sunt ale mele.
visez cum te țin strâns de mână și tac.
cum mă uit în ochii tăi și apoi la stele.
ele sunt multe, iar eu am lumea la picioare
azi,
faptul că trăim sub același cer e nul

am văzut că pot fi sub același cer
cu oameni cu care nu mai împart de mult
nici măcar o frântură de realitate.
și deși încă nu pot trece mai departe,
deși încă am nopți în care visele
te aduc înapoi pentru câteva ore,
realitatea e ruptura ce încă doare

dintre vis și realitate, ea e mai blândă,
dar harta se schimbă în lungimi de secundă
când visul și realitatea schimbă locurile
și mă uit spre cer, gândindu-mă care sunt jocurile,
uitând să respir când încerc să pătrund rosturile
unor vise ca niște vrăji pe care uit că le fac,
unor culori vii de ale căror arsuri nu am leac,
unor zile în care nu mă-ntreb de ce tac,
unor nopți albe în care îmbrățișările-s
descântece, iod peste rana de o fac cuvintele
spirală de emoții împletită în propria minte
de o inimă care încă speră și simte.