Netrimise (1)

Dragul meu,

Vreau să știi că de la o vreme încoace îmi e dor. Tot mai dor. Mi-e dor de tine, de felurile în care mă făceai să mă simt, de noi.
Mi-e dor de ciocolata cu marțipan, și de zâmbetul tău un pic viclean, un pic fâstâcit. De felul în care mă simțeam când dansam cu tine pe Unchain my heart în lumina albă a dimineții, cu ramurile de pin pe post de perdea. De cum te lăudai că faci cea mai bună cafea. De momentele cu tine dimineața devreme și în plină amiază.
De felul în care se simțea tensiunea dintre noi în public. De felul tău boem de-a fi, de-a vedea lucrurile, lumea. De cât de ușor părea totul.
De tot ce a fost.
Și uneori, când îmi aduc aminte de asta, zâmbesc. Pentru că îmi dau seama că, într-un fel, n-ai plecat niciodată. Ai mers cu mine prin toate relațiile mele ulterioare, invizibil oricui altcuiva. Dar eu știu.
Știu, fiindcă n-am cum să uit, că tu m-ai învățat tot. Cum să mă abandonez momentului. Cum să-mi las pasiunea la joacă. Cum să nu-mi mai fie rușine. Cum să devin femeia care știam încă de-atunci că sunt.
N-a fost perfect, doar omenesc. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat totul, și nici ce-a venit după. Dar a trecut, comparativ, e mult mai puțin decât ce-a fost bun.
Și, dacă te-aș regăsi, la un moment dat, nu ți-aș spune lucrurile astea, nici măcar de m-ai trage de limbă, așa cum ți-e obiceiul. Pentru că n-ar avea rost, și pentru că știu că, oricum, n-ai uitat. A trecut timpul, probabil te-a schimbat și pe tine, așa cum nici eu nu mai sunt cea de-atunci.
Aș lua-o însă de la zero, și ți-aș oferi o poveste nouă, cu alte amintiri. Dacă.
Până atunci, rămânem așa. Un pic boemi, un pic senzuali, și poate, uneori, un pic nostalgici.
Cândva a ta,
L.

10 Cărți care au făcut din 2020 un an mai frumos

2020 a fost pentru noi toți un an complicat, bogat în incertitudini și nesiguranță. Un an în care lumea, așa cum o cunoșteam noi, s-a schimbat cu totul. Anul în care mulți dintre noi au fost nevoiți să își regândească planurile, să reprogrameze, să-și reconfigureze rutinele. Un an în care am trăit mai mult în interiorul propriilor noastre case decât în lumea exterioară. Un an în care mulți ne-am îndreptat spre citit ca formă de a ne împăca cu realități nu tocmai prietenoase.

Pentru mine, cel puțin, 2020 a fost un an în care am citit mai mult și mai variat, așa că voi prezenta succint, în continuare, titlurile care mi-au făcut anul 2020 măcar un pic mai bun.

Dacă aceasta ar fi o poveste

Romanul lui Beth Turley este considerat, cumva pe nedrept, o carte despre și pentru copii. Pentru mine, Dacă aceasta ar fi o poveste a venit ca o revelație a începutului de an. O carte matură, potrivită mai ales pentru oamenii mari din preajma copiilor, Beth spune povestea lui Hannah, o poveste despre zbucium, neglijare, despre iubire și hărțuire, despre a descoperi cine ești tu atunci când oamenii din jur se dovedesc altfel decât îi credeai tu. O carte importantă, mai ales dacă te-ai surprins gândindu-te vreodată că ”Eh, e doar un copil, ce griji să aibă?”.

Mică trilogie a marginalilor

De la literatura pentru copii trecem, un pic abrupt, poate, la literatura pentru oameni mari. Vasile Ernu deapănă, în stil caracteristic, istoria unor comunități marginale din zona Basarabiei, trecând printr-o comunitate religioasă (Sectanții), o comunitate de proscriși (Bandiții), și prin istoria unei familii (Izgoniții). Mică trilogie a marginalilor este, însă, mai mult decât atât. Este o cronică vie, cu suflet, a vieții unor comunități din Basarabia și Odesa  ce încep în vremea Imperiului Rus, trec prin momentul 1917, prin comunism, prin tranziția de la comunism la democrație, ca să ajungă în prezent. E nu doar o carte cât o mărturie istorică (chiar, câte știu românii de dincoace de Prut despre istoria basarabenilor?) necesară, ci e un incredibil tratat de înțelegere a firii umane. Pentru că, dincolo de-a expune idei, întâmplări și de a oferi pilde, Ernu, prin această trilogie, demonstrează o fină înțelegere a complexității firii umane- atât a firii comunităților în care a trăit și despre care vorbește, cât și, lucru vital, a comunității din timpurile prezente, a posibilului său public.

Arheologia iubirii

Ceea ce crezi, nu e ce vezi! Cam așa aș putea rezuma, lacunar, minunatul demers al lui Cătălin Pavel. O carte despre iubire, scrisă cu atenție la detalii, nuanțe și umor, Arheologia iubirii aduce în prim-plan toate modurile în care Homo sapiens sapiens a înțeles iubirea de-a lungul evoluției sale. O carte în care ai și povestea graffitti-urilor primitive din Pompei, cu mesaje adesea explicite, și înțelegerea în cheie arheologică, cultural-istorică a poveștilor mitologice de iubire, și povești ale femeilor arheolog de la începuturile domeniului, adeseori trecute cu vederea. O carte în care se reunesc și se îmbină armonios detalii istorice, povești despre expediții de teren arheologice, date arheologice, uneori glumițe despre cum ar putea fi reinterpretate în cheie modernă anumite secvențe arheologice, Arheologia iubirii e o carte care se cere citită, mai ales dacă te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost să trăiești într-o perioadă sau alta, într-un spațiu sau altul. Pentru că, oricâte variabile ar apărea, iubirea pare să aibă coordonate comune peste tot în timp și spațiu.

Tropice triste

Există cărți pe care le citești încet pentru că te simți cumva obligat să le termini, și există acele cărți pe care le citești lent tocmai pentru că n-ai vrea să se termine. Tropice triste a fost, pentru mine, o astfel de carte, o bomboană fondantă cu pagini. Antropologul Claude Levi-Strauss descrie cu umor și luciditate viața băștinașilor din America de Sud pe care îi studiază, dar și propria sa viață în mijlocul lor. Tropice triste este nu o altă carte de antropologie sau de călătorii, nici o adunătură de note etnografice și sociologice, ci îmbinarea lor armonioasă cu jurnalul de teren și cu reflecții despre viața cotidiană și metehnele Franței tinereților lui. În Tropice triste se dă nu doar măsura talentului său narativ sau de fotograf, ci și măsura importanței pe care a avut-o structuralismul în așezarea observațiilor sale despre societățile primitive, permițând descoperirea unor raporturi noi, insesizabile altfel, ale relațiilor sociale și de rudenie. Atât finețea etnografului și a observațiilor lui, cât și nuanțele autobiografice și umorul fac din Tropice triste o carte ce merită citită, chiar și numai pentru a descoperi noi unghiuri din care să-ți privești relațiile sociale, perspective la care, poate, nu te-ai fi gândit.

Zile Birmaneze

Trecând spre zona de ficțiune, pot spune că atunci când aud deja clasica frază ”Let’s make Orwell fiction again!” nu mă gândesc nici la autoritarianism, nici la controlul vieții private cedat tot mai mult mediilor digitale, ci la rasism, colonialism și sărăcie. Zile birmaneze e povestea dulceag-amăruie a unui grup de coloniști britanici încartiruiți în Birmania, și a cuplului format din U Po Kyin și doctorul Veraswami. O poveste despre colonialism în toată brutalitatea lui, dar mai ales despre autocolonizare, U Po Kyin fiind un băștinaș ajuns judecător, care renunță la orice urmă de integritate pentru a se dovedi în fața albilor demn de a fi primit în societatea lor, la Clubul European. La polul opus, însă, doctorul Veraswami este expresia înduioșătoare a bunului sălbatic iluminist, care nu poate și nu vrea să pară mai mult decât știe că este. Un roman bine structurat, care captează atât perspectiva albă, cât și pe cea băștinașă, un roman intens, plin de contrarii, de straturi alternate cu pricepere.

Mai mult decât despre dragoste și acceptare, pentru mine Zile birmaneze rămâne cea mai elocventă ilustrare a brutalității, a stratificării sociale, a rasismului, dar și a puterii pe care vraja privilegiilor posibile o poate avea asupra oamenilor de la Coliba unchiului Tom încoace.

Clopotul

Tot în zona scrierilor de ficțiune, Iris Murdoch vine cu un thriller religios ce amintește, pe alocuri, de mult mai celebrul Numele trandafirului. Un cuplu cumva atipic, Dora și Paul, aflat într-un moment de criză, ajunge să pătrundă într-o comunitate religioasă închisă, din apropierea unei mănăstiri pe nume Imber Court. Odată cu venirea lor, totul se schimbă, inclusiv Dora, cea aparent naivă și superficială, care se dovedește a fi, de fapt, mult mai inteligentă și mai intuitivă atunci când e vorba de alți oameni decât Paul, soțul ei.

Comunitatea de la Imber e formată din oameni care sunt în procesul căutării de sine, al dragostei și al credinței, unul dintre exemplele cele mai vii fiind chiar liderul comunității, Michael, prins între dorința de a trăi moral și înclinațiile sale către homosexualitate. Grupul de la Imber funcționează, cel puțin până la venirea celor doi soți, după reguli rigide, clare (pe care Dora are însă grijă să le încalce), gravitând în jurul legendei clopotului Gabriel, demult căzut în lac (de unde Dora va reuși să-l scoată).

Un roman fascinant, alert, cu personaje în continuă evoluție, cu o intrigă bine conturată și elemente surpriză, Clopotul este acea carte ce adună și îmbină armonios teme ca etica, homosexualitatea, căutarea Sinelui, iubirea și devotamentul religios, într-o operă atipică epocii sale.

Prometeu rău înlănțuit

Una dintre scrierile care m-au impresionat cel mai puternic în anul ce s-a dus rămâne satira lui Andre Gide, Prometeu rău înlănțuit. Prometeu, scăpat din Caucaz,  ajunge în Parisul sfârșitului de secol XIX unde, poposind la un restaurant, face cunoștință cu Cocles și Damocles. Astfel, află că nu doar el umblă pe pământ, ci și Zeus, deghizat în mare bancher (cum altfel?!?, Cocles având ”privilegiul” unei întâlniri neașteptate cu acesta.

Cartea abundă în ironie, personajele fiind practic niște caricaturi ale patimilor omenești, inclusiv Prometeu cel atașat de vulturul său, pe care-l va prezenta, mândru, societății pariziene. Prometeu și vulturul lui râmân cea mai elocventă ilustrare a atașamentelor toxice pe care le avem toți (Fiecare cu vulturul său, după cum zice la un moment dat Prometeu), iar restul personajelor, imagini actuale ale plăgilor eterne cum ar fi lașitatea, superficialitatea sau lăcomia.

Povestea mea

Cei care mă cunosc știu despre mine două lucruri: iubesc biografiile, și o iubesc pe Michelle Obama, așa că o incursiune în viața primei femei de culoare ajunsă Prima Doamnă a SUA nu avea cum să lipsească.

Scrisă metodic, cu sinceritate și diplomație, Povestea mea spune povestea unei fetițe de condiție medie din Chicago, care a știut din copilărie că nu vrea să fie doar o altă femeie de culoare din cartierul lor modest. Cartea ilustrează atât greutățile prin care a trecut, împreună cu ceilalți din familie și din cartier pe măsură ce vremurile se schimbau, dar și presiunea uluitoare pe care a trebuit să învețe s-o gestioneze, ca să poată fi în același timp mamă, soție, primă doamnă și ea însăși. De la anii de școală la perioada studenției și de la momentul în care l-a cunoscut pe Barack Obama, până la tranziția de putere către cuplul prezidențial Donald-Melania Trump, Michelle Obama documentează metodic, fără a fi plictisitoare, tot ce a însemnat atât depășirea condiției de fată de culoare într-o Americă pe atunci nu foarte incluzivă, cât și adaptarea la viața cu un om pentru care implicarea în viața publică este o valoare fundamentală. Povestea mea este un exemplu de naturalețe care nu caută să impresioneze, ci să arate că viața în cea mai înaltă poziție ierarhică nu este atât de roz și glamourous pe cât pare văzută de la TV.

Oameni anxioși

Un alt autor de suflet este suedezul Fredrik Backman. Backman scrie cu umor și atenție la detalii despre problemele societății contemporane, atingând adesea teme sensibile ale prezentului. Oameni anxioși este povestea unui jaf de bancă ratat, al cărei spărgător se ascunde într-o mulțime de oameni strânși la o vizionare de apartamente care se întâmplă…în chiar ziua Revelionului. Asta la nivelul de suprafață al poveștii, pentru că de fapt romanul lui Backman trece  prin teme ca sănătatea mintală, stratificarea socială, dilemele etice, iubirea ca sacrificiu și căutarea sinelui. Roman cu personaje vii și o intrigă alertă, cu răsturnări de situație și un final pe care n-ai cum să-l prezici, e numai bun de citit într-o seară relaxantă, cu ceai și un pachet de șervețele lângă tine, pentru final.

Pământ american

Pământ american e un roman dur și controversat, care demontează preconcepții. Povestea Lydiei și a fiului său de patru ani, ultimii supraviețuitori ai unui masacru arată drumul spre libertate al unei familii ce a trăit în umbra mafiei. O poveste despre dragoste în toate formele ei, despre prietenie, corupție, despre puterea de a merge mai departe înfruntând riscuri la care nici o mamă nu și-ar supune copilul, o poveste despre migranți și, în special, despre cum ajung unii oameni din persoane cu vieți banale, fugari. Pământ american e o carte cu o scriitură alertă, care te ține captiv, și care pe mine una m-a lăsat cu o întrebare în loc de final: Aș putea oare trece printr-o experiență de felul ăsta?

Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, un roman cât un acasă


Ne-am întâlnit, clișeic și întâmplător, printr-o recomandare. Un prieten comun, cum s-ar zice. Inițial am fost intrigată, așa c-am căutat, ca o cititoare responsabilă și extrem de curioasă ce mă aflu, pe Google. Mare lucru n-a fost, însă, de găsit, așa c-am decis că merită citită.

Și nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un roman…altfel. Pentru că Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, e un roman departe de a fi banal. De la scriitura caldă și tihnită, în perfect și cântărit contrast cu povestea pe care o spune, și până la marile, atât de marile teme despre care vorbește, e o carte ale cărei straturi se întrepătrund atent, echilibrat, fără disonanțe.

Nu-s o mare iubitoare a vieții la sat, dar pot da Cezarului ce-i al Cezarului: e, poate, cel mai bun roman despre viața satului. Satul se intersectează cu Istoria, cu Dumnezeu și, mai ales, cu indivizii, într-o poveste în care nu ruralul e vedeta, ci oamenii. Oamenii, cu toată încrengătura vieților lor, cu tot ce înseamnă rost, căutarea sau pierderea rostului, cu tot ce înseamnă emoție. Și asta fără să fie doar un alt roman despre țărani și pământ, o altă plictiseală înșirată pe multe pagini. Poate și fiindcă ruralul e doar un cadru, un context-pretext care facilitează și dă sens poveștii și, mai ales, rațiunii de a o spune.

E o poveste familiară, cu care probabil ne-am întâlnit toți cei ce-am avut vreodată legătură cu satele românești. Cu mici variațiuni ce țin de nuanțe, nu de fond, dar e puțin probabil să nu fi trăit sau să nu fi fost martori la derularea unei astfel de povești chiar noi, cei ce-o citim.

 E parte din farmecul cărții și ceea ce-i dă nota de tihnit, de acasă între patru coperți. Fiindcă așa cum există oameni-acasă, există, pentru unii, și cărți-acasă. Asta te face să te-ntrebi cât din poveste e, de fapt, istoria de viață a însăși autoarei, și cât e ficțiune.

Tocmai asta o face nepotrivită. Pentru că nu-i genul de carte pe care s-o iei la drum, să-ți țină de urât. Să mai citești câteva pagini în sala de așteptare, autobuz, metrou sau înainte de cine știe ce întâlnire. Nu. E o carte ce-și cere timpul ei, numai bună de citit cu pisica în brațe, în pat atunci când plouă, sau la cafeneaua ta preferată. O citești de drag, fără grabă, o lași să-ți fie un acasă literar, măcar pentru un timp. E, înainte de orice altceva, o carte-prilej-de-răgaz.

N-am să înșir X motive pentru care trebuie să o citești, pentru că nu cred și n-am crezut nicicând în asta. Am crezut întotdeauna însă în sinceritate, așa c-am să închei cu o confesiune: mi-e ciudă. Ciudă că n-am descoperit-o eu, de una singură, dar și că cel ce mi-a recomandat-o mă ghicește, în ciuda unei povești la fel de spinoase ca a romanului, atât de bine. Și e o ciudă ce m-a făcut să mustăcesc complice atunci când am terminat de citit ultimul paragraf, în liniștea casei. Pentru că de la un timp nici o întâlnire, nici măcar cea cu o carte, nu mai pare să fie la voia întâmplării, lipsită de rost.