#piruetă

dimineața soarele
mă mângâie și mă alintă,
doar-doar mă trezesc.
arunc
cu pietre-n el și-i strig
că nu azi. altădată
o să ies la joacă dis-de-dimineață,
acum
doare prea mult să fiu trează.

merg
prin lume pe vârfuri,
vârfurile mele fac cunoștință cu ea
într-un mod aproape sfios.
o ating
cu mirare, emoție și frică,
și-i spun, cu fiecare atingere
te rog, nu mă răni iar, hai
să ne jucăm frumos de data asta măcar…
și lumea râde, de parcă aș gâdila-o

vârfurile degetelor mele
învață povești neștiute
de pe scoarțele copacilor,
de pe apa cea rece
de ploaie, în timp
ce ochii înghit nemăsurat totul.
ei nu știu ce e aia cenzură…

nici nu mai știu când te-am întâlnit,
tu
aveai vocea calmă, și
eu aveam
mare nevoie de un om-călăuză,
care să nu
mă lase să mă pierd de mine.

mi-ai
trasat limitele, așa
cum tragi niște linii cu cretă
colorată pe asfaltul încins,
și mi-ai spus fără cuvinte
de aici până aici, iar eu
am înțeles atunci că-s limite
ca o curte, nu ca o închisoare,
o curte
în care dacă te joci, nu se întâmplă nimic rău,
și amândoi știm
că eu nu-mi permit să sar gardul.

merg pe drumul meu,
cu acel ceva ce-mi bate-n piept
și care mă face
să mă uit după ulii pe cer
și să fac piruete pe pământ,
în ritmul unei muzici care
are sens doar atâta timp
cât o leg de-o poveste, cal
de povară uitat în pădurea de idei.

merg și tot merg, și ceva
urlă în mine, glas de nepătruns
care-mi strigă cât poate el
că degetele mele caută piele
de om pe care s-o atingă,
că picioarele
mi-au obosit de atâta mers, trebuie doar
să stau locului. să respir și să mă uit
la stele. iar eu
continui, totuși, să merg,

scutur a refuz din cap. catâr.
îi spun
că nu, nu sunt pregătită pentru asta,
nu încă, dar
țipă.
țipă strident, sugrumat, din străfunduri.
nu vrei decât să fii iubită, într-acolo tot mergi
doar că ai uitat drumul. recunoaște-ți!
îmi strigă, iar eu
continui să merg drumul meu
despre care nu știu unde mă va duce,
drumul din curtea cu gard frumos, trasat
cu vorbe puține, ca liniile cretei pe asfalt.
o fi fost vară atunci când s-a întâmplat?

nu știu, mă simt
o altfel de Alice, de frumoasă
într-o pădure vie. am săpat tunele în curte
și am căutat un alt fel de wonderland,
dar acum caut doar o potecă
să mă aducă înapoi
acasă. înapoi mie însămi.

eu
am un animal în loc de suflet,
și adevărul e că sufletul meu…
e un urs.
un urs în hibernare-mi bate
în piept, și tot el
mă ține de mână când am
zile de copil speriat și rătăcit,
care vrea să găsească cu orice chip
drumul spre un înapoi ce nu mai există, da.
sufletul meu e un urs,
un urs
care are nevoie de alții, nu poate
trăi singur. așa
a ajuns să strângă în jurul lui alți urși,
copii
ce nu știu, dar simt
că vor să se întoarcă la ce nu mai este,
și pe care îi arde zilnic pe dinăuntru.

înainte de orice, am fost urs,
și azi știu că hibernarea e temporară.
mai lasă-mi, soare, o ultimă seară
și o să ies la joacă atunci când vârfurile
degetelor o să mă doară,
și o să vezi un urs făcând balet pe vârfuri,
și râzând de el însuși.
mai lasă-mi o noapte cu stelele ei,
să-mi îngrop magia la loc sigur,
și o să vezi că tot ce port cu mine
e zațul rămas după ce
praful de stele s-a scurs.
tu o să mă mângâi și eu o să-ți zâmbesc,
aducându-mi aminte că sunt încă greu
de distrus.

pentru că la final de zi,
rămân femeia urs, cu o poveste de spus
pregătită s-o zic atunci când durerea
din degetele ce au atins atâtea s-a stins.
mormăitul ursului de sub stern refuză
să spună că a fost învins,
indiferent cât de lungă a fost hibernarea
și pe câte cărări drumul i s-a întins.
mai lasă-mi o zi, soare, ascultă marea
și când o să fiu cu totul gata o să îmi
simți în raze, în frunze, în plante chemarea

spațiu

geamul ce dă spre Strada Speranței e murdar
Speranța nu mai stă acolo de mult.
e Strada Deznădejdii, colț cu Nostalgiei
de-acum.

e o stradă ca oricare alta,
și totuși e acea stradă
pe care viața mi-a demonstrat periodic
că bate ficțiunea tocmai fiind reală
și că realismul magic e în stradă.

are nume, prenume, emoție și umblă
teleleu pe cine-știe-unde, sub
atâtea înfățișări câți oameni
întâlniți într-o viață de om
care n-a uitat să trăiască viu.

acolo și doar acolo trăiește și el,
iar ce găsești între coperți e doar o copie fadă,
fațadă a întâmplărilor de aici și de aiurea.
pentru că limbajul omului e ficțiune de lunea până lunea,
născând întâmplări și mascând adevăruri
de când există lumea.

pe sub fereastra de la colț
trec oameni. multiversuri pitite
pe după aparențe încarnate
ce lasă loc de interpretări voalate; la ei
nimic nu e doar ce se vede.

în orice clipire e timp
care traversează vieți mergând
spre cine știe unde.
în fiecare gest, un spațiu.
teritoriu de graniță între
ce s-a făcut și ce s-a vrut,
orice tăcere, o moarte sub acoperire
și sub fiecare cuvânt se ascund blesteme.
sunt doar oameni vii, nimeni nu se mai teme

și dacă nimic nu-i ce pare,
gesturile organizează și asamblează
spații după spații, interacțiuni
ale oamenilor în carne și oase
unii cu alții și fiecare cu el însuși,
mai după tipar, mai în derivă,
fiecare gest trage după sine altul
ca o locomotivă balon de săpun,
îl fac și se evaporă până următorul
e măcar gata de drum.

prin geamul murdar se mai vede
doar realismul, că magia
a băgat divorț în piață.
nu se mai regăsea, se otrăvea
cu fiecare gest, clipire, tăcere
întâmplate cu el. lângă el.
l-a dat pentru ce-i promisese mafia,
dar dincolo de povești
se săturase să fie de fier
când focul din ea îi cerea
liniște și miros de crizanteme,
mătase și fulgi, bătaie cu perne.

și realismul cutreieră lumi
nemaigăsindu-și locul, spațiul,
că lumea lui se mărginește la cât întinde brațul.
se-ntreabă ce-nțelege magia din lumi,
dar magia a rămas în ea însăși
prea obosită să dispere,
prea cinică să spere,
se caută pe dinăuntru, a orbit,
toate lumile de afară îi par străine
ca o bucată ascuțită de grafit
și nu știe ce caută, că nu s-a mai rătăcit.
râde, respiră și expiră durerea, zicând
că ce-i magic n-are sfârșit
de fiecare dată când vede că ea
intră cu fiecare ploaie mai adânc în pământ.

între timp pe bulevard viața curge la fel,
doarme mărginit de cei mai anoști tei,
tăcerea lui e-o moarte prelungită
nu vrea să știe ce s-a ales de ei
doar doarme și respiră tragism peste
legiunile cu ochi goi ce-i întrerup intimitatea,
un fel de loc rău pentru oameni
ce-i trec fără să știe granițe despre care
nimeni nu știe să existe, volatile ca o boare
până să existe pentru orbi, se pierd în uitare
viața pe Dezamăgirii e la fel ca ieri,
nimic nu se-ntâmplă când totul dispare
și, cât nu trăiește, nimic nu moare.

#tot ce vrei

tot ce vrei e de partea opusa

a fanteziei, a linearului, a disperarii.

a trecut de mult gardul fricii

si hoinareste mut pe taramul

pitit in umbra sarmelor ghimpate

poti avea tot ce vrei,

dar asta e doar ce-ti zic ei.

si poti avea tot, orice, dar…

stii ce vrei?

intreb si eu si zic sa

te feresti cat poti de zei

claditi din minciuna si chirpici

ce s-au spoit cu auriu si se vad zmei.

de le dai timp, nici colb nu ramane din ei…

pare frumos, dar adevarul nu-i aici.

poti fi cine vrei, adica oricine,

dar e si aici o intrebare:

ce stii despre tine?

una din marile-ntrebari,

de n-ai grija la nuante,

o sa te trezesti sub un curcubeu de sperante

poti fi ce vrei, asa se spune,

d’aia sufletul meu tot umbla prin lume.

tot d’aia te uiti la mine de parca

sunt Frida Kahlo la crasma din colt, direct de pe Arca.

umblu si tot umblu, din noaptea fara nume,

eu nu sunt nici vorba, nu sunt nici pronume.

sunt tot ce-am vrut,

dar nu-nseamna nimic,

sau nu mare lucru de cand s-au risipit

in penumbra de rascruce acei ochi

ce ma priveau jurand ca nu se vor duce,

la gramada cu promisiunile unui timp pierdut

puteam fi tot ce vreau,

asa ca m-am decis sa fiu eu.

pare putin, trist, dezamagitor,

dar nimeni n-are sa traiasca-n locul meu;

cata vreme respir si simt, am valente de zeu.

daca pot fi orice,

voi fi emotie pura.

necenzurata, muta, dura

ca aerul muntelui cand iei prima gura.

abia asta e ce da dependenta,

si cand nu exist te duce-n prag de dementa.

tot ce vreau e ludic, intens, n-o sa neg esenta,

nu cata vreme asta i-ar periclita existenta

tot ce vreau pot sa fiu si nu-s.

caci la tot ce vreau se ajunge-n doi

iar oameni vechi n-o sa ma-nvete drumuri noi.

eu vreau drum nou, vreau sa ma-nveti,

si-apoi sa-mi dai drumul inapoi in lume.

nu te speria, pastrezi o parte din mine

si poti oricand privi cum ma gasesc

si regasesc umbland mereu pe-alte carari,

mica Alice din nicaieri, cu ceva mai multi de ieri

in plus la numarare. si, sa vezi eroare:

tot ce-am vrut m-a facut prea mare,

sa pot, de vreau, sa ma suprim.

ma porti la gat, asa pot fi putin,

altminteri orice-i mic e chin.

pot fi orice, asa ca-s eu

nu o regret, nu zic ca-i rau,

dar se dilata spatiu-n jurul meu

si, uite, vad cum se latesc peretii

cei albi de spaime-n gerul diminetii.

sunt tot ce n-ai habar ca vrei,

pierduta-n asteptarea cetii.

astept sa ma gasesti, sa-mi vezi

tactil cealalta perspectiv-a vietii.

de pot fi tot ce vreau,

raman ce-mi sunt,

caci mi-s destul, pe drept cuvant.

sunt eu cea care sunt, pot fi

a lui, a ta si a oricui

sau pot ramane-a nimanui

si viata tot nu va durea

caci mai intai de toate-am fost a mea

iar asta stiu ca nu se va schimba

nici cand pe trupu-mi vested o sa port pamant,

caci am trait si-am hoinarit ca mine;

eu cea care sunt. si-am insirat

cuvant dupa cuvant intr-un colier.

e-averea mea, esenta-mi diluata

ce-o las oricui prin testament in vata

sa-nsire amintiri de nopti de vara

dureri plimbate-n lung si lat

de impletit cu sfoara.