#promisiune

ține-mă-n brațe de parcă
ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi,
că am să plec dimineața devreme
decisă să uit drumul înapoi și cum arăți
dormind
de îndată ce-am închis ușa.

ține-mă de mână ca și cum
ai așteptat toată viața momentul,
dar ți-ai dat seama abia
într-o noapte de iarnă cețoasă și grea
că eu eram de fapt femeia
pe care o aștepți de-atâta timp,
ca un fanatic.

sărută-mă de parcă ziua de mâine
nu mai există, s-a anulat, momentul
prezent e tot ce avem și tot ce contează,
acum
mă poți supune preț de minute înainte
să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.

privește-mă în ochi fără să minți că simți
atunci când o să fie prea târziu ca oricare
din noi să poată să mai repare ceva,
și fără
să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om
ce știe să spună cuvintele care se cer,
se-așteaptă spuse, și nu-ți pese
de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger
pe care s-au construit ani în șir
statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea,
povestea unui el și-a mea.

de fapt
mai bine nu-mi promite nimic și poate…
poate am să rămân.

#fantoma

“te-aștept oricât!”
ți-am zis într-o noapte de vară, în timp
ce două lacrimi paralele-mi ardeau
obrajii, gâtul și toată ființa.
“oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum
nu vreau pe altcineva.”
și-au fost
ultimele cuvinte spuse
care m-au durut.

de-atunci
toate cuvintele sunt doar ecouri,
toate durerile, copii
după durerea originară.

dar tu n-ai vrut o femeie
care s-aștepte oricât. ți-ai dorit
o femeie mai bună.
o femeie care nu-ți pune întrebări,
care nu se uită în ochii tăi ca să citească
toate lucrurile pe care nu i le spui, care
nu ridică ochii spre stele în nopțile verii
să lase
stelelor ce-i de făcut cu oamenii
ce i-au greșit vreodată.

de-atunci umbra mea a luat trup de om
și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri,
face
nopți albe pe tot felul de poteci neumblate,
tărâmuri
care se ascund în spatele cuvintelor, în
sclipirilor ochilor când simte
crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi,
trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă

în singurele brațe ce au primit-o oricând
plouă
cu stropi mărunți și reci, ca fiecare
amintire a ei cu tine, cioplite-n
marmura roză a unui subconștient îmbrăcat
în valuri de trifoi alb și soare.
azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume
ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie
în altfel, unele
lucruri se întâmplă doar o dată.
iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum,
e prea târziu pentru orice și pentru tot
ce-aș fi putut să-ți fiu.

#viitorul

viitorul are gust de zahăr candel
infuzat cu cireșele coapte ale speranțelor
care aproape că s-au uscat. altar
clădit în grabă pe grămada
viselor abandonate în pustie. abandon sferic.

înăuntru. afară.
iar înăuntru. iar afară.
două sfere ciocnindu-se.
înăuntrul meu se ciocnește
de exteriorul altora, și râd.
azi știu
că exteriorul meu e antecamera, holul
unui interior amplu, dar de a cărui
hartă n-am nevoie. oricum
e desenată pe podul palmei stângi,
pictată
ca o galaxie de alunițe pe tot corpul.
o vezi, dar o poți citi?

viitorul se întâmplă în fiecare zi,
la ore fixe. banalitate
cum numai a răului mai e.
și totuși…

viitorul e ca o pisică adormită.
nu-i un măgar în ceață,
ci o felină cu origini incerte,
gata să toarcă sau să își ascută ghearele
pe pielea ta. și o va face
în aceeași zi.
așa e el, imprevizibil cu acuratețe.

viitorul e o culoare nedescoperită încă,
o rază de soare pe obrajii plânși,
prima înghețată de mentă din an
și prima gură de cafea din zi.
e prozaic ca un funcționar în prag de pensie,
iar efuziunile-i de savoare sunt
artificii pe cerul banalității lui esențiale.
demonstrație de forță și ardoare.
de asta vreau să-mi vând viitorul
pe o îmbrățișare. o caldă, strânsă și sinceră îmbrățișare.