#cunoaștere

știu că o să citești asta,
chiar dacă nu o să zici nimic,
chiar dacă furiș, să nu-ți
recunoști nici măcar ție, și știu
că nu vei zice nimănui nimic despre ce-a fost

știu că, la ani distanță, corpul meu
încă a păstrat amintirea atingerilor tale
neștirbită. urme ca o hartă secretă,
ascunsă în plină lumină

știu că nu ai uitat vara
în care ne-am ciocnit ca din întâmplare,
și nici felul
în care te-am privit atunci când stele
începeau să răsară.
era vară și am știut că te văd
pentru ultima oară

știu că încă ai vii în minte toate detaliile
chiar dacă îmi ziceai
să nu mai fac presupuneri, chiar dacă
viața ta arată altfel acum, ai trecut peste,
știu
pentru că nici eu nu le-am uitat

știu că-n nopțile când nu pot să dorm
mă roade pe dinăuntru tot
ce-am fi putut să fim și n-am fost,
te-aștept oricât, poate singura
promisiune de care mă mai țin
și azi, cu dinții, ca un Sisif ce-a cucerit
culmile extazului și văile disperării.

și tu știi că ăsta e adevărul decantat în ani, mai greu decât vinul, că
nu-ți trebuie decât curaj,
că e nevoie de un mesaj ca să m-adun
și să facem lucrurile până la capăt, că
oricum toate poemele mele de la o vreme
sunt despre tine, despre lipsa ta, despre
durere, vicii, despre noi
I don’t wanna miss a thing

but are you ready to turn your words in life sequences?
are we there yet?

azi, viața doarme împărțită egal
în înainte și după bărbatul
cu foc în ochi și zâmbet cald,
azi
doare mai tare decât în toți anii ce s-au dus,
încă
aud sunet de sticlă spartă de podea atunci
când ți se rostește numele într-o încăpere,
neînțelegând parcă de ce
mai poartă și alți bărbați
numele tău.

#captivă

există apropieri de cuvinte
care atârnă greu. prea greu. atât
de greu că de la simț la limbaj
poate trece oricât.
săptămâni. ore. ani. doar
ca să le lași afară, să se joace
cu apropierile altor
cuvinte, emoții, persoane.

există separări de esențe
pe cât de opuse, pe atât de tari. ruptura
se-ntâmplă pe bucăți, e aspră, amară,
te doare. te doare ca un vis, ca o ruptură, ca un spasm
pe care nu-l așteptai, dar care-a venit,
și nu mai vrea să plece. e visul
care n-a apucat să se întâmple,

te doare, și fiecare cuvânt rupe mai mult.
spațiu, sentimente, bucăți din tine. te
rupe cu totul, te rupe de tine, de celălalt,
te-nstrăinează, pune
garduri de sârmă ruginită, ghimpată-ntre
tot ce fusese odată atât, dar atât
de aproape.
tu nu mai ești a ta. el nu mai e al lui. voi
nu mai sunteți ai voștri. te rupi, de azi
nu mai e nimeni. acolo nu mai există.

fiecare îmi pare rău sfâșie, smulge, atârnă
ca o piatră de moară, și tu te-nneci
în toate cuvintele nerostite vreodată. cazi,
sub greutatea unui regret care nu e al tău.
de unde vine, e cineva acasă?

fiecare te iubesc strivește, te face să fugi,
nici tu nu știi, fugi
de tine, fugi doar
ca să ai unde te-ntoarce atunci
când nu mai ai încotro să fugi?
tu cine-ți ești atunci când nu e nimeni?

nu vrei. cuvintele
nu-ți mai sunt acasă. te-ai lepădat
de tot ce se poate pune în cuvinte
într-o singură noapte. ai vrea
să simți vântul că-ți biciuiește obrajii,
ploaia, cum te îmbracă-n lacrimile plânse
de alții, poate, pentru tine. vrei
să simți în carne tot ce-i bun și rău,
orice, doar nu
vocea lui când rostește cuvinte. nu
acele două cuvinte. două
cuvinte ca o sentință.

tot ce-a fost
de neatins s-a topit în regretul
cu care le-a rostit prima oară, blestemul
unui joc de zaruri în care fiecare ar fi vrut
să fie altfel, e doar
un final. un alt fel de final, îngropat
sub labirintul de vinovății și regrete ce-așteaptă la cotitură vremea de joacă,
sfârșitul a tot ce-ar fi putut să fie și n-a fost,
al unei
povești atotcuprinzătoare, care n-a avut loc nicăieri. prea intensă, prea mare
ca spațiul și timpul să-i fie pretexte de desfășurare.

o poveste
despre răsărit și întunecare,
despre catifea și oțel, parfum
de bărbat așteptat prin cotloane
închise, de ploaie, povestea care
n-a primit dreptul să trăiască,
sufocată prematur din prea multă apăsare.

#ism

trecutul îmi cade-n valuri
peste umeri, peste coapse, peste mâini
inventar nesfârșit al tot
ce nu am fost la timp.

mi-au rămas mici camerele,
mă strâng pereții
acelor camere în care n-am intrat
ca să rămân, o călătoare
în căutarea altui nesfârșit

îmi simt oasele reci dimineața,
a aparate de-o răceală ce
le macină pe dinăuntru, indiferent
cât de tare mi-ar bate soarele pe piele,
amintiri
dintr-o viață ce n-o mai simt a mea

nu mă-ntreba câtor bărbați
le-am mai spus lucrurile astea,
nu contează. oricum
la trei dimineața, când se divid singurătățile,
când coastele îmi devin lănci întoarse
spre înăuntru
și caut după o altă mână prin pat
nu e nimeni.

uneori
tot ce nu spun încape
într-o privire ghidușă, aruncată furiș,
și-o îmbrățișare
cu miros de parfum bărbătesc și interdicții
nerespectate