Work hard, dream harder

I was reading an article in a magazine about the emotional work, and it remained with me. Even if the main ideas were about how women tend to do more emotional work, and for free, the simple thing of seeing the emotional help we tend to offer as work brought me an idea worth reflecting upon.

I have always been a giver. I tend to run away from my problems by helping others solve theirs. And I’ve never thought about what I was doing as if it was some kind of work.

Of course, I’ve always known that it is a kind of investment, that I give a part of my resources- time, energy, knowledge, kindness, patience- for another person’s well-being. But it felt more like an act of generosity, of friendship, rather than a service that I was making to those people.

I thought, for a very long time, that the only thing that I get in return should be the fact that I have a meaning that doesn’t allow me to fall apart in irreversible ways. That this should be enough to make me feel like I do the right thing.

And even if giving, if helping others is more of an inner calling than something I am doing for an outcome, trying to see this as work has forced me to shift the perspective for a bit.

It made me aware of the fact that not only I can, but I have to choose the people I would share some of my resources with. But it took me an eight-years-long friendship ending in not-that-friendly-terms, to learn how to distinguish between people who need attention and those who are looking for help.

Thinking about what I do provide for others made me aware of the fact that I don’t provide the same things, in the same ways, for myself. That during my quest of saving the world kindly, one person at a time, I was neglecting the only person I could save: myself.

But, first, I had to become empty. Before I’ve got to understand the importance of being selective and aware of what I bring to the table, I had to get to the point where I was talking myself out of panic attacks in the mirror, crying, somewhere at 2 a.m. or maybe in the afternoon.

And only when I’ve seen myself reaching a new level of low, I’ve understood that you can’t help others without taking care of yourself. If I want to be able to keep giving, I also have to allow people in, to let them see me struggling and fighting my demons. That I can be a friend just as much as I let others be my friends, as well.

And this was hard to admit. It was hard, as I’ve always valued the feeling of power that is usually brought by being independent and having your life together. I’ve always hated to appear in front of others as vulnerable, even if I am. I’ve never wanted my loved ones to see me crying, even if, so many times, I have had no control of it, and it just happened.

Somehow, being the strong one has always felt like it is the only option for me. Even if, in an almost ironical way, I’ve always encouraged people to be their own, real, authentic self. With good, bad, strong and vulnerable points.

Seeing written on paper about how emotional work is work, real work, made me ask myself questions. And the most painful one was Were all those people worth it, would they ever do the same for you?

It left me a bit bitter, to know that I need to choose with more care the people I get close to, that need my help. That I can’t fight any battle I feel to. That I have to think twice before deciding to put in the work and resources for somebody.

Because emotional work, like any other type of work, is tricky, as it can be meaningless, as it fills you up with frustration and exhaustion when it turns out wrong, or, contrary, to bring you purpose and enlightenment.

This happens because emotional work, more than any other kind of work, involves care. Authentic, genuine care and openness established between two people. An exchange of vulnerabilities, experiences and, why not, information. This is why it is almost always seen as a feminine kind of thing, even though, the truth be told, I’ve also met a lot of wonderful men doing it, and I am grateful for all the things I’ve learned from them and stayed with me.

Because emotional work is not about a schedule. It is about seeing the good in the other person, and help it see that good, too. And this is one of the most beautiful parts of being human, a type of work as stunning and glowy as a dream, but as challenging as the real existence at the same time.

Despre empatie..cu drag!

Image

 

Empatia reprezinta, conform definitiei, “Forma de cunoastere a altuia, in special a eului social sau a ceva, apropiata de intuitie, interpretarea eului altora dupa propriul nostru eu” (DN 1986). O definitie scurta, dar care enunta intr-un mod clar, lipsit de pretiozitati inutile, calitatea definitorie a omului ca fiinta superioara. O calitate ce trebuia cultivata, educata, insusita. Da, trebuia- pentru ca acum, in 2013, a devenit nici mai mult, nici mai putin decat un alt cuvant golit de sens.

Unii, o considera de-a dreptul un defect, un element negativ ce trebuie inlaturat cat mai repede cu putinta. “Auzi la el, empatie! Ce-mi tre’ mie sa fiu empatic cu cersetorul de la colt daca stiu ca iar raman cu burta goala?? Sa stea asa, ca el a vrut-o!” e replica auzita din ce in ce mai des, pe toate tonurile posibile, variind de la indignare la repulsie, la orice colt de strada. Ni se pare ca, daca dam dovada de empatie, dam dovada de slabiciune, iar slabiciunea ajunge sa ne coste traiul bun pe care ni-l dorim cu atata ardoare. Poate-i de vina educatia primita, intr-o lume dominata de paradigma lui “castigatorul ia totul”, sau poate ca, in goana spre mai bine am saracit nu neaparat material, cat sufleteste. Nu mai stim sa dam, sa primim, sa ne bucuram. Nu conteaza neaparat ce anume dai, doar fa-o! Un zambet, o vorba calda, o privire fugara, orice! Dar da din suflet, nu fiindca sistemul, comunitatea sau familia te invata ca “asa e bine”, “asa trebuie”, “asa se cade”, nu. Fa-o din spirit de solidaritate, din umanitate, caci, departe de a fi o buruiana, ceva ce trebuie starpit din natura omului, empatia este esenta si totodata radacina a tot ce-i bun, nobil si frumos in fiecare dintre noi.

    Am ajuns sa fim niste strigoi, perfect intregi anatomic vorbind, dar goi, cu desavarsire goi pe dinauntru, aidoma unui apartament parasit. Si-asa ne ducem, zi de zi, viata. Sau, in orice caz, surogatul anemic cu care-am inlocuit-o, incet dar sigur, pana si pe ea, Irepetabilul din fiecare. Nu, dragul meu cititor, slabiciunea nu sta in ascunderea emotiilor, in reprimarea lor agresiva, nascuta din teama c-ai putea gasi un om care sa nu-nteleaga sau, mai josnic de-atat, sa profite. Exteriorizeaza-te asa cum simti, departe de conventiile si tabuurile unei societati ce trage sa moara- plangi, razi, zambeste, complimenteaza, bucura-te. Fii liber sa fii viu, sa dai celor din jur ceea ce ti-ai fi dorit, poate, sa primesti in alte randuri de la ei, sa fii uman.

Ne lasam tot mai constransi de vremuri, de idei care nici macar nu sunt ale noastre, de mirajul unor experiente inaccesibile, de vieti traite frugal, fara un motiv plauzibil, doar fiindca..trebuie! Suntem caricaturile celor ce-am putea fi, portrete schimonosite de ura sau de absenta oricarui sentiment, niste biete creaturi din care a disparut, fara adresa, tot frumosul atat de cautat.  Avem crize de identitate si frustrari fiindca nu mai putem comunica cu cei ce ne-nconjoara, devenind niste animale carora libertatea de a-si exterioriza trairile ne-a fost nu doar luata, ci furata, nemailasandu-ne vreme nici macar sa observam ca ne lipseste, c-ar trebui sa o avem.

Asa ca plangi pe strada daca simti nevoia, daca stii si vezi ca nu mai poti sa duci. Nu-ti fie jena sa fii sincer cu tine, ca om, nu-ti fie teama sa fii om. Plangi daca vezi lucruri in fata carora nu poti ramane impietrit, razi daca gasesti macar cel mai mic motiv de bucurie si da lumii cu glas tare, increzator, toate gandurile bune pe care le ai.

   Poate c-a venit timpul sa reabilitam notiunile de “empatie”, “nobil”, “demn” sau “sinceritate”, sa intelegem ca demnitatea nu se naste din rigiditate si ca un caracter nobil, un om nobil, este cel care, la curent fiind cu efuziunile-i emotionale si le accepta si elibereaza, fara teama unor eventuale represalii. Hai sa redevenim ce-am fost candva, oameni. Oameni liberi, cu spirit de solidaritate, oameni frumosi, cu suflete vii si colorate. Macar atata mostenire sa lasam, ca amintire, celor ce ne vor urma. Caci ca natie, daca

n-ai un minim de emotie privitor la cei ce te-nconjoara..mori. Ramai blocat in noroi, fara posibilitatea unei iesiri, prada unei capcane careia, nevazandu-i toate fatetele, i-ai cedat. Fii sincer cu tine, cu ceilalti, cu cerul ce te-acopera. Fii liber. Simte, gandeste, imparte. Direct, nemijlocit, necenzurat, neinteresat. Doar fiindca simti atunci sa spui niste vorbe, sa faci o fapta, sa oferi un zambet.

  Asa, poate vom avea curajul sa speram intr-o lume mai buna, o lume din care strigoii ambulanti si lacomi vor disparea sau, macar, vor fi minoritari, izolati, o lume in care, cu toate complicatiile uzuale ale vietii, vei putea zambi sincer tuturor, fara sa te vada ca pe un nebun. Ce zici…incerci?

Dependenta

Image

-Stii, sunt dependenta de multe lucruri. Poate chiar de prea multe, dar nu pot sa spun ca-mi pare rau, ca regret sau ca as face orice pentru a ma trata, pentru a scapa de blestemul dependentelor. Nu, dependenta nu-i nici pe departe un blestem, ea-i insasi voluptatea existentei, o existenta ce-ar fi atat de anosta fara ea..Viata ii datoreaza totul, toata savoarea, toata sclipirea, toate momentele-i de neuitat,

insa nu poate s-o recunoasca. Nu poate si nu vrea s-o recunoasca, dracu’ stie de ce…

       Asa-mi spunea Anna acum cateva zile cand am trecut, din graba, pe la ea. E o faptura tare enigmatica, doar prostii si psihopatii, in simplitatea lor, se pot lauda ca o-nteleg.Vocea ei ce atinge tonalitati uluitoare-atunci cand povesteste m-a sedus din prima, iremediabil.

Caci, trebuie sa-ti spun draga faptura ce ma privesti atent, citindu-ti-se o nuanta de mirare in pupile, ca Anna nu povestea. Ea se povestea pe sine in acord de muzici

ne-ntelese in timp ce se juca, rupta de realitate, cu nasturele camasilor de jeans, cu bucla-i aurie ce se oprea pe sani, cu faldul de matase al perdelei, ca intr-o transa ludica, o transa ce atrage, ce seduce cu voluptatea ultimei priviri.

-Sa stii Van, eu sunt o fire voluptuoasa, nu-mi place sa rezist tentatiilor. Pana la urma, daca mor maine, va muri totul cu mine. Pare ca nu? Ba da, depind de multe… Depind de buchetele de lavanda si busuioc pe care mi le aduce bunica de la parter, de cafeaua bauta in parc, in timp ce ma perind pe caldaramul mereu umed, prin racoarea diferita de la o ora la alta, desi in esenta e mereu aceeasi..de tine…

-De mine?cum asa?

-Da, de tine. Tu esti ascet, n-o sa-ntelegi vreodata ce simt atunci cand iti aud pe trepte pasii, cand iti adulmec parfumul in timp ce tu mai ai doar un etaj pana la mine..Nu-ntelegi.

-Tu ma iubesti? am intrebat-o oarecum speriat de gandul ca as putea avea dreptate.          Pana la urma, era cea mai frumoasa din suburbii..cu par lung, de culoarea graului copt si moale cum e matasea, cu ochii negri, migdalati ce-ti sfredeleau tot ce-ai crezut ascuns sau intim, cu buze rosii, ce iti zambeau vinovat, indecent, dar sincer, cu forme pline si armonioase. Orasul asta amarat nu vazuse nicicand ceva mai frumos.

-Dragoste? Ei, as!! Nu dragul meu, eu nu mai iubesc oameni. Eu iubesc doar viata. Si asta..cum stiu eu, prin simturi. De ce taci, la ce ti-e gandul?

      Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o ; era iarna. Eu, biet student amarastean, veneam cu trenu-acasa nu de drag, insa speram ca imi vor mai da bunicii niste bani. In tren, in tot compartimentul, eram doar noi. Afara se-asternuse un strat gros de nea iar ea era atenta pe fereastra, ca si cum ar fi fost in loja la cel mai reusit spectacol. Si, evident, (sau asa mi se pare-acum,) tot ea a rupt tacerea.

-Nu-i asa ca totul pare acoperit de omat ca intr-un vis frumos? Si rotile de tren ce canta parc-un cantec mut..

    Rotile trenului pe sine nu stiu dac-au cantat vreodata, dar vocea ei ingana parca o melodie dulce, de copil feeric, fericit, si seninatatea cu care mi-a zis c-o cheama Anna, m-au dezarmat iremediabil.

-Intr-adevar, orasul nins sub cerul cel albastru e superb. Imi pare bine, eu sunt Van. Tu unde mergi?

-Eu merg acasa, la bunica. Iesi la ceai?

-Cu siguranta, mai ales ca si eu tot la bunici ma duc.

-Ce binee! Vom fi prieteni tare buni Van dragule, simt eu si-ncepu sa rada si sa bata din palme cu incantarea copilului ce-si gaseste in cadou jucarioara mult dorita.

       La ceai am iesit a doua zi cand altii erau deja la cina. Mi-a povestit ca-i dependenta, ca ea nu poate fiinta fara sa simta. Atunci, recunosc, m-am uitat la ea asa cum te uiti la o ciudata, dar mi-a trecut atunci cand m-a privit in ochi. Intreaga ceainarie  era goala, eram doar noi si-acea batrana blanda, buni Clara. Lumina calda ce cadea in valuri peste noi ii dadea Annei alura de enigma ce o definea atat de bine. Am vorbit tare mult atunci, mi-a povestit ca e fugara dintr-un sat uitat de lume si ca ea stie ca e sortita esecului intr-un oras mare ca asta, insa trebuia.

-Ma erodam usor dar sigur, asa cum apa repede macina piatra, si-am plecat. Am zis ca poate in oras va fi mai bine, dar cand veneam amandoi in tren am inteles – pentru mine nu va fi bine nicicand. Si e firesc sa fie-asa, ce stiu sa fac? Nimic, decat sa povestesc si, cum zic ceilalti, sunt frumoasa, desi eu una nu ma vad. E prea putin Van ca sa supravietuiesc, ma crezi? Si nici pe tine nu te vad prea implinit.

-Nu e adevarat, glumesti? Ai mai mult decat e nevoie, si nu sa supravietuiesti, ci sa invingi! Si lasa-ma pe mine, stiu ca-s o loaza,nu inteleg de ce sunt eu aici cu tine, cand va putea fi oricare dintre ei. Fa-te actrita!

-Actrita zici? Sarac naiv, actritele nu se povestesc pe sine, ele redau ca niste masinute ideile atator autori, nu mai sunt ele cand le vezi pe scena. Ori daca nu sunt eu, atunci cine mai sunt? Nu, nu putea fi nici un altul, si nu pentru ca te-as iubi pe tine, ci pentru ca suntem la fel. Inadaptii lumii de care, la modul teoretic, apartinem. Practic insa…

        Si ofta adanc, intr-un mod in care nu mi-am mai dorit s-o faca vreodata si care m-a zguduit profund pana-n maduva oaselor, pana la lacrimi. A vazut, si- venit spre mine sa ma mangaie, cum mangaie mama un copil ce nu poate s-adoarma. Avea o mana calda, fina si mirosea a crin si levantica, un parfum ce te-mbata si pe care nu-l mai intalnisem niciodata pana atunci.

-Te-am speriat? Nu trebuia, zise luandu-ma de mana si razand cu pofta. De fapt, esti inca un copil, ceea ce-i un lucru bun.

       Nu mai stiam ce sa cred. Trecea de la agonie la extaz intr-o secunda si parca avea complice-n tangoul asta aprig intreaga lume. Nu pot spune ca am fost vreodata indragostit de ea, cel putin nu iubirea aia focoasa, dementa si rodnica, nu. Dar am indragit-o, am indragit-o asa cum indragesti ceva despre care nu stii prea bine cum, insa a devenit vital pentru tine, care te-a subjugat fara ca macar sa-ntrebe daca vrei, daca o lasi, daca poate. O indrageam si noptile in care ma tortura insomnia stateau tot sub semnul ei. Umblam in varful picioarelor prin odaie, fumand ca un trc, iar in momentele bune ale acelor nopti sacrificate o revedeam mintal, asa cum isi vad budistii zeii in timp ce meditau. Ma mai jucam cu buchetul de lavanda ce mi-l lasase pe noptiera mai demult, iar cand intr-un final izbuteam sa adorm, soarele se ridica din ape lucitor, lovindu-ma in ochi cu violenta.

Si-a fost bine. Ne-au trecut asa, zi dupa zi ca margelele insirate pe ata, zece ani. Iar tocmai cand nu mai credeam, cand reusisem sa ma mint ca va dura la nesfarsit, gasesc in pat, pe velinta de lana, o carte si-o scrisoare.

   M-am dus, manat de curiozitate, ca sa vad. Stiam ca-s de la ea, nu erau dubii, insa am vrut sa vad cu ce ma mai surprinde. Pe pat zaceau “Cronica unei morti anuntate”, iar crenguta deja ritualica de lavanda fusese inlocuita cu una de rozmarin, si-un plic lila A fost prima mea teama justificata in ceea ce-o priveste pe intangibila Anna.

        Am deschis scrisoarea ingrozit, speriat, dorindu-mi, pentru prima oara-n existenta mea de fluture sa n-am dreptate. Dar…n-a fost sa fie.

Cu ochii impaienjenati, am reusit sa citesc:                        Scumpule, nu ai de ce sa-ti faci griji, sunt mai bine ca niciodata. Nu vie, dar bine. Am luat-o de la un capat la altul ca sa ma conving de ceea ce doar banuiam – ca lumea asta nu e pentru mine. Intamplator sau nu, ultimul meu voiaj a fost cel in care ne-am intalnit si am ramas ca sa-ntelegi ca nu-i de fapt nici pentru tine. Ti-am lasat cartea ca sa stii cum am murit. Vino si tu aici si n-alarma pe nimeni, nu e cazul.

Ti-am spus pentru ca, ani de-a randul ai fost mon raison d’être, templul meu, asa cum tu m-ai contemplat pe mine, dar n-am lasat sa se vada, n-am vrut sa suferi. A ta enigma, dependenta, Anna.             

P.S. Te astept langa mine curand. Nu ma lasa sa tanjesc dupa tine.”

       Cu ochii incetosati de lacrimi si durere, m-am aruncat in gol, in plin abis, de la mansarda, ca s-o gasesc acolo, neteda si-nmiresmata, in rapa unde si-a ars existenta. Si nu regret nicicand viata avuta-nainte de scrisoarea scrisa pe hartie parfumata, ingrijit, aceasta himera fada-vinetie a nemuririi, a realei fiintari.