Din inima, pentru copii

12715718_964409290309184_8336684676991575381_n-1

Se zic multe despre copilarie. E perioada cea mai iubita si evocata a vietii unei persoane, « unicul paradis pierdut », asa cum o denumesc clasicii in scrierile lor, un cadou de la viata. Ne gandim la rasete si bucurie, la viata fara griji, prietenii sincere si joaca, multa joaca. « Boala » si « Copilarie » nu sunt mai niciodata asociate. Sau daca sunt, sunt asociate unui amestec unde apare un al treilea element : mila. Iar cand inlocuim « Boala » cu « Cancer », am avut ocazia sa constat o indepartare a oamenilor mai mult decat ingrijoratoare. Sa fie de vina ignoranta larg raspandita, teama de-a nu urma cumva pe lista si copilul meu? Asta e doar o alta intrebare ce va ramane la capitolul intrebarilor retorice, fara vreun raspuns concret. Concreta e doar respingerea oamenilor. Si mi-as dori sa le spun unele lucruri, oamenilor care mai-mai c-o rup la fuga cand aud despre cancerul la copii.

Mi-as dori sa le spun, in primul rand, ca exista. Da-da, o sa existe chiar daca te indepartezi, te feresti, te pleostesti brusc sau iti faci cruce atunci cand auzi despre asta. Nu-l vindeca. Dar medicatia il vindeca…in aproximativ 8 din 10 cazuri. Altceva, nu? Treaba e sa-l convingi pe copil ca EL e unul din aia 8, nu din ceilalti 2. Acolo e smecheria.

As vrea si sa intelegeti, dragilor, ca sunt oameni si ei. Ca si copiii vostri. Ca au vise, planuri, simpatii si antipatii. Ca sunt la fel de mofturosi, daca nu chiar ceva mai mult, datorita citostaticelor facute. Ca si ei se joaca. Si se joaca frumos, va spun sigur, ca doar ma joc si eu alaturi de ei ! Ca le e rusine. Dar rusinea lor e vina voastra. A voastra, a celor care, cand ii vedeti fara par pe strada, va apucati sa comentati in spatele lor, sa-i aratati cu degetul. Credeati ca nu stiu? Ba da, si ii doare! Ca ei sunt copii, dar voi sunteti, teoretic, adultii la care ar trebui sa mearga sa ceara ajutor. Dar in schimb, preferati sa va dati ignoranta pe fata. Sa-i umiliti, pe ei si familiile al caror zbucium nu-l veti intelege nicicand. Ati incercat vreodata sa va ganditi cum e sa stai intr-un spatiu inchis, copil fiind, cu lunile? Sa fii rupt de familie, de prieteni, de catelul drag ? Sa nu aveti habar cand o sa-l mai vedeti data viitoare pe tata ? Hai sa va povestesc despre viata de spital, nu vreti ? Dar nu va mai intreb, va povestesc oricum.

Timpul pe sectia de oncopediatrie de la Marie Curie curge lent, dar cei mici s-au obisnuit deja cu asta, poate prea din timp. E o sectie luminoasa si pastelata, cu oameni prietenosi. De fapt, ca sa va zic eu drept, e ca un satuc. Un sat in care mame si asistente, medici si voluntari, fac front comun pentru binele copiilor. Mamele schimba ingrijorari si retete, secrete despre cum sa-i convinga sa bea apa mai multa sau sa manance sanatos. Asistentele glumesc cu copiii, vorbesc cu familiile, sunt mereu vigilente. Inainte de-a ajunge voluntarii, la 16, pentru activitatile terapeutice prin joc, unii copii au scoala. ”Vine doamna!” inseamna, cel mai adesea, ca nu raman in urma cu materia. ”Doamna” preda orice si pentru orice clasa. Cu ea se dau teze si examene. Se face si-n spital scoala, sa stiti! Apoi, ”comitetul de primire”, cum imi place sa le spun, se posteaza strategic, in fata usii de intrare pe sectie, si-asteapta. Te cearta daca intarzii, daca n-ai mai venit de mult, daca ai uitat sa-ti pui ecusonul pe care sta scris numele tau. Sunt atat de simpatici, in umanitatea lor necenzurata! Fiecare activitate facuta cu cei mici are un scop, departe de interfata jucausa si de discutia amuzanta de la masa de lucru, teme importante. Vorbim si lucram despre ce ne e drag acasa, despre ce planuri avem in viitor, ce trebuie sa mancam ca sa fim sanatosi si de ce e important sa ii spunem domnului doctor dimineata, cand vine la vizita, orice maruntis care ne-a suparat cat de putin in scurta perioada de la ultima vizita medicala. Lucruri cu rost, vedeti bine, mai ales cand vorbim despre niste copii care-ar da toata sfecla rosie din lume pentru un hamburger sau o pizza! Sunt si momente fericite, la noi pe sectie: cand un copil termina tratamentul, cand vine Leul Curajos, prietenul lor mai faimos ca Simba pe sectiile de oncopediatrie din Romania. Cand primesc vizitele fratilor si parintilor veniti de departe pentru ei, cand primesc perucile, sau cand merg la X-Box sa joace GTA. Si mai sunt momentele magice cand vin pe sectii Temerarii. Temerarii sunt tinerii puternici care au invins cancerul, si-n acelasi timp sperantele lor ambulante ca vor deveni, la randul lor, temerari. Temerarii sunt, mai ales pentru fete, un element de baza al magiei- e mai mult decat motivant sa vezi in fata ta o fata frumoasa, aranjata, cu parul lung si bogat, care-ti povesteste ca a trecut prin aceleasi lucruri neplacute ca tine: citostatice, par cazut, zile-ntregi la fir. Si uite ca au reusit, au invins! Bucurie mare e si atunci cand vin perucile, singura lor modalitate de a fenta stigmatizarea unei societati obtuze. Nu vreti sa stiti! Telefoanele primite de la prietenii care au terminat tratamentul oncologic sunt adevarate evenimente, si cei mici pastreaza legaturi de prietenie foarte stranse unii cu ceilalti, intreband unii de altii mereu, fie ca sunt amandoi pe sectie sau unul dintre ei este acasa. Sunt si momente mai amare, ca cele cand adolescentii se simt tradati de vechii prieteni, cand realizeaza ca prieteni le sunt doar cei ce le inteleg experienta. Sau cand un copil pleaca ”in permisie” acasa, sau are voie sa iasa in oras. Lucruri atat de firesti si, cu toate astea, un lux! In spital, dragilor, e ca-n viata.

Da, viata in spital e speciala. Da, oamenii de-acolo sunt minunati. Toti. Si nu, nu sunt nici nebuna, nici nu regret vreun moment decizia de a ma alatura oamenilor de la Asociatia The Little People Romania, care fac lucrurile sa se intample, care-i fac pe cei mici sa poata spune bolii ”Nu mi-e frica!”. Da, sunt momente grele. Da, uneori emotiile sunt extrem de greu de controlat. Da, sunt zile in care pleci cumva suparat pe tine ca n-ai putut da 100% pentru ei, dar bucuria care se ia de la ei la tine prin zambete o acopera de nici nu mai stii ca e acolo. Da, copiii astia mi-au dat mie lectii, in loc sa le dau eu lor. M-au invatat ca problemele mele nu sunt reale. Ca supereroii exista, chiar daca-s copii, chiar daca sunt adolescenti si adulti tineri cu venituri mici, dar inimi mari, gata sa ajute fara sa primeasca nimic la schimb, materialiceste vorbind. Ca sunt oameni care misca Romania spre mai bine si ca, fara dubii, cu asa copii, viitorul tarii e pe maini si suflete (mai ales suflete!) mai mult decat bune. Si ca o floare de la unul dintre ei primita intr-o seara de opt martie face cat toata casa de moda Chanel. Fiindca e o dovada ca atunci, acolo, a fost nevoie de tine. Si asta nu-ti poate lua nimeni vreodata. Si daca as avea vreodata de ales intre o intalnire cu Johnny Depp si o seara cu copiii mei de la spital…l-as lua pe Johnny cu mine! Sigur cei mici s-ar bucura sa-l cunoasca pe capitanul Sparrow!

Asa ca, draga omule care ai avut rabdare sa citesti atat, acum ca stii cat le e de greu, nu-i mai judeca! Nu te gandi ca sunt bolnavi, gandeste-te ca sunt copii. Niste copii care au sa ne predea lectii grele. Si daca tot postati pe Facebook meme-uri despre supravietuitorii cancerului, sa stiti si voi ca Ziua Internationala a Supravietuitorului de Cancer este pe 2 octombrie.

Iar daca din intamplare, din cea mai pura intamplare, cineva din jurul presedintelui vede articolul asta, poate-o propuneti, domnilor, pe ”Doamna” pentru decoratie, c-o merita, va jur!

Renasterea unei arahnide

Image

 

M-ai omorat intr-o noapte obscura de mai,

Pe cand eram un acarian indragostit de tine

Strivindu-ma sub tocu-ti ascutit.

M-ai parasit ‘nainte de-a incepe

Zicand ca n-ai ce sa-mi dai,

Iar eu in tocul usii m-am pitit

Agonizand, cu ochii doar la tine,

Si-apoi, ei bine..

s-a intamplat…

 

Apoi mi-am facut cavou intr-o fasie grea

de chihlimbar,

Dar n-am facut multi purici nici acolo,

Caci zei m-au inviat, dandu-ti in dar

Tocmai umilul meu cavou, sa-l tii la gat

Iar tu zambeai, gatita in tricou-ti alb de polo

 

In suta de milenii ce-a trecut

De cand, pe jumatate mort, m-ai aruncat,

In tot acel rastimp m-am metamorfozat

In creatura cu picioare mici, firave,

Cu panza din matase sclipitoare,

Pe care-o vezi pazindu-ti credincioasa

Capul patului, fie de esti sau nu.

 

Si poate suta-mi de milenii

La tine n-a tinut mai mult

De-o ora, un sarut, sau o-adiere

de dulce, aspru vant;

Iar de mi-ai cere

Sa mor din nou pe-altarul fericirii

Gatit cu perle si bijuterii maiastre

M-as arunca din nou de la fereastra

Ce da spre marea ap-a nemuririi

 

Bolnav de molima iubirii,

Mereu am sa ajung la tine

Chiar de m-oi radia pe mine,

Etern nebun firav, blocat in Sine,

un capcaun ce-alearga beat pe sine

Jelindu-se c-ar fi uitat mireasma urii

 

 

 

Dar eu parfumul nu pot sa ti-l uit

De-as sti ca ma mai torturezi de mii de ori

Cu nepasare-ti veninoasa ce o ai in pori,

            In noptile de iarna cu cer plumbuit,

Doamn-a magiei si-a torturii!

 

Ma subjugi, m-aprinzi,

Ca dupa sa ma lasi, sleit de neputinta

Sa bajbai prin vami, turbat de dorinta,

Sa vreau sa te mai am, sau sa te prind

De fiecare data cand tu cazi

 

Stiu, sunt nebun, nici nu ma vad prea bine,

Dar nu pot pur si simplu sa uit

Zgomotul pasilor tai adus de vant,

Privirea-ti absenta spre mine

Atunci cand tragi, singura si trista din tigara,

Dar pot in schimb promite ca incerc

Sa fug, sa uit, sa plec, sau..sa te iert.

 

Dar asta, draga mea naluca,

Atarna doar de vorba ta.

De-i nu, eu plec indata,

Iar de-i da…

O vesnicie langa tine voi mai sta!