A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Umbre

Image

 

Sunt pasari ce se dau ranite

Ca sa primeasca atentie.

si oameni ce-ti cer atentie

Ca sa-si oblojeasca ranile.

 

Tu de care zici ca esti?

Din lumea unde copacii

Isi cauta de zor radacinile

Umbland cu capu-n umbrele ceresti,

Mascand nefericirile nalucii

Si umbland toti ca naucii

 

Eu imi caut radacinile

Raspandindu-mi varfurile-nveninate

Ale coroanei ce strapunge norii

Si…inca!! te mai astept.

 

Pictez litere-n absenta,

Ca sa resimt trecerea

Vremii peste mine mai usor,

Pana-n clipa-n care, istovit,

Vei regasi drumul tau spre..

 

Nu spre mine, cum ai putea crede,

Ci doar spre Sinele de-odinioara

Zavorat intr-o camera goala,

Prizonierul mintii intr-o lume

de sacali si broaste.

 

De-acum eternitatea tace,

Domolita de vaietele nebuniei

Ce se cere cu-n egoism rapace

Eliberata; maica a stihiei

 

Ma uit in crapatura pamantului,

Cum se uita cadana in oglinda.

Iar gandul ca, intr-o tinda

Candva ceea ce-am cautat mereu,

Intinde aripi largi imaginatiei, abisului

 

 

 

 

Numai c-astea nu-s aripi de inger,

N-au sclipirea diamantelor in soare,

Si nici moliciunea aspra a zapezii.

Nici de diavol nu-s, caci n-au

Incandescenta focului sublim; ele nu tenteaza.

 

Sunt aripi de plumb, ce-abia le car.

Pe ele zac gravate biete cuvinte,

Ce, pare-se, le-as fi primit in dar,

Dar de-s blesteme sau rugi sfinte

habar n-am.

 

Stiu doar ca exista,

Ca sfarsesc in lame ascutite de cutit,

Iar daca voi nu le vedeti,

Pe mine ma misca, de credeti,

Ca un papusar papusa-i trista,

Ca cel ce se simte constrans,

Strans cu usa;

si-i Sfarsit…