Why a simp is not a loving man

If you’re anything like me, the Internet slang will, every now and then, make you feel old. It happened recently, with the trending rise of the word simp. As the Urban Dictionary defines it, the simp is a guy that is overly desperate for women, especially if she is a bad person, or has expressed her disinterest in him. Basically a new cool term for an old reality. Not that long ago, these guys were known as “nice guys”, and no one wanted to have much to do with them, mainly because they were not that nice as they wanted to seem like.

But time went by, and the “nice guys” that no one wanted to deal with back in the days found a way to market themselves as desirable partners. I’ve seen these days a post saying Stop calling any decent man a simp! and, even if it was, indeed, real, it was mischievous at the same time. What separates a decent, loving man from a simp? The girl’s kind of interest in what’s the guy having to offer.

If you, as a guy, have fallen for a girl and show it, there are two big scenarios: it’s a mutual thing, so she will flirt with you and show interest as well, or she is not interested and she is just being polite. A man showing appreciation and support, complimenting a girl that is into him is a decent man, regardless of what his pals say. A man acting the same with a girl that has told him already that she’s not interested in him is a simp trying to make his way into her bedroom. Regardless of her telling you “no”. The easiest way to know if you deal with a simp is by paying attention to your emotions.

Guilt is a really important indicator when it comes to human relationships. A man that makes you feel guilty for not liking him back is not a good man for you. I know that clearly, as I have been there myself. Asking a good friend of mine if it’s okay to feel guilty for not liking back a guy that was madly over me, he said No, you’re not, as love is no duty. It is what it is, if it is, and if there is such thing as guilt or the feeling that you should, you definitely should not. I am still thinking about that moment of my life, about how blinded I was by my low self-esteem. About how bad that attempt of giving a dude a chance because he knew to make me feel guilty about rejecting him, I’ve seen things clearer.

A guy can be a decent man, but be a simp to you, as this is a matter of perspective on both sides. On his side, it’s about knowing how to take a clear No for an answer. On her side, it’s about being crystal-clear from the beginning. If you can’t picture yourself in a relationship with that man, tell him. If you see him as a good friend, tell him. He has to know exactly where he stands and make a decision. Might be a tempting thought to fuel his attitude, if you have self-esteem problems or you simply need male validation- a simp will constantly make you compliments, give you more attention than you’re used with and, generally, make things more about you than about him. Will make cute little gestures for you, trying to get under your skin. And that is flattering, not gonna say it isn’t. Feeling wanted, as a young woman, is and always will be a flattering thing, something we want more of, at times. But keep in mind that, when the attraction is not mutual if you fuel this kind of behavior from the dude, you expose yourself to a form of emotional blackmail.

Because any simp is a potentially toxic man, trying to make you feel good, but capable to make you feel bad about yourself as well, at the moment when his patience goes thin and he gets sick of waiting for you to tell him yes, eventually. This is, in fact, the simp issue that girls fail to see and men won’t address: the lack of boundaries and self-respect. It is a matter of self-respect to stop trying once the girl told you no, and it’s a matter of mental healthcare to be able, as a girl, to have strong and clear boundaries. Even when what you receive is all pretty and dipped in glitter, tempting you to give in. Love is not making you guilty and is not sneaky. Self-validation need, instead…

Abordarea paternalistă în educație, sau despre neputința învățată

freelance-education-learning.jpg

Zilele trecute a fost Ziua Educației, prilej bun de reflectat la ce (mai) înseamnă noțiunea de educație acum, cu toate tipurile astea de educație și toată informația posibilă și imposibilă la buricele degetelor. Că, vorba aia, am auzit atâta de educație informală, non-formală, manuale alternative, activități extrașcolare cu rol în dezvoltarea personală a copilului, încât stai și te-ntrebi ce mai înseamnă, azi, educația. Asta impune să te uiți, întâi de toate, la cum se desfășoară procesul educațional acum, iar apoi la contextul în care acesta se desfășoară. Am 23 de ani, și constat cum pot vorbi, fără să forțez nota, despre un pe vremea mea, eu fiind în școală înainte de dominația internetului. Internetul a fost o revoluție care a modelat diferit generațiile mai mici, chiar și în raport cu generația mea, nu foarte bătrână, dar care a crescut în paralel cu dezvoltarea internetului, nu direct cu el la proporțiile și importanța de-acum. În contextul evoluției tehnologice și a avântului internetului, te-ai aștepta ca pedagogii ce se ocupă de curricula școlară să nu-l bage sub preș. Ori exact asta se întâmplă momentan- în spațiul public se discută despre interzicerea smartphone-urilor la școală, nu și despre potențialul lor de a fi integrate în procesul educațional. Elevii nu sunt învățați să separe sursele de informație credibile de bălării fără fundament, să folosească tehnologiile noi în avantajul lor, nu doar pentru Candy Crush și Facebook. Teoretic, aș putea zice că e vina profesorilor, dar nu e vorba despre vinovăție aici, ci despre neputință. O neputință învățată, acceptată de ambele părți, atât de cadrele didactice, cât și de părinți, și care vine din aceeași rădăcină: abordarea paternalistă a educației, de ambele laturi.

Care e treaba cu abordarea asta? Păi e simplu, și deloc benefic- toți așteaptă ca cineva, de undeva, o entitate abstractă și cu valențe părintești cum e Statul, Guvernul, Ministerul, Școala să le dea. Să le spună ce și cum au de făcut. Unii așteaptă să primească de undeva un cadru procedural atoatecuprinzător, care să le spună ce au de făcut în 99% din situațiile care apar în procesul educațional, alții așteaptă ca Școala să le educe și formeze copiii cu o implicare minimă a lor ca părinți în viețile propriilor odrasle. Până la urmă, ei se asigură că au ce mânca, ce îmbrăca, ce-ncălța, rechizite, acoperiș deasupra capului…elementarul. Ce, acum tot ei e nevoie să-i și educe? Păi dacă ei fac asta, Școala ce mai face? Profesorii ăia pentru ce sunt plătiți?

Și așa se ajunge, în timp, la o neputință învățată- adulții nu află că ar putea, dacă vor, să facă anumite lucruri, să cultive și deprinderi, nu doar capacitatea de memorare. Iar cei mici învață că ce i-ar interesa pe ei nu e relevant, nu se poate, e inutil și nu mai interesează pe nimeni altcineva. Practic, ambele tabere învață, cu argumente diferite în spatele ”lecției”, că nu se poate. E cam ca-n imaginea cu calul legat de scaunul de plastic- animalul poate pleca oricând de acolo, doar că el nu știe că poate. Așa, nici cadrele didactice nu știu toate că pot face ca programa să conțină și inserții de realitate- vezi exemplul cu integrarea Internetului și telefoanelor deștepte în oră, că tehnologia nu e bau-bau dacă vrem absolvenți conectați la realitate, și nici școlile de meserii nu sunt tabu dacă vrem, mai târziu, competență onestă pe piața muncii. De cealaltă parte, părinții nu văd, mulți dintre ei, ideea de parteneriat școală-părinte ca depășind zona de meditații și dus la deja anacronicele ședințe cu părinții, ședințe ce se desfășoară toate pe același tipar. Nu mulți dintre ei cred că o legătură amicală și onestă între părinte și profesorii copilului, în care să se ajute reciproc pentru binele elevului, e mai mult de o utopie propagandistă cu iz occidental sau ca pe ceva ce nu se poate pune în aplicare la noi. Evident, există nuanțe și excepții, însă masa critică pendulează între Asta nu e în programă (deci, ca atare, nu merită încercarea) și Lasă-l că de-aia merge la școală, să învețe, ce să-i fac eu?

Așa ajungem să ne plângem unii altora de inerția educației, de faptul că Nu mai citește, domne, nimeni în ziua de azi, deși e perfect fals. Tinerii, copiii, citesc în continuare, le place și sunt pasionați, vorbesc cu entuziasm despre cărțile pe care le-au iubit sau le-au urât. Dar șmecheria e c-o fac altfel față de generațiile mai vechi. Citesc altfel de literatură, Young Art-ul și literatura Fantasy fiind fruntașe într-un top al preferințelor, citesc peste 5 cărți într-o lună, cărți pe care majoritatea aleg să le cumpere, chiar dacă suma alocată lunar cărților nu trece de 100 de lei (sunt, majoritatea, elevi, să-i înțelegem!) sau, dacă nu au bani, le împrumută. Se citește altfel și pe genuri, 96% din respondente fiind fete, și pe medii sociale- urbanii citind în proporție de 66,6% comparativ cu cei 33,4% ai ruralului. Din asta se mai vede o treabă: accesul la informație și problema lui în mediul rural. Să vă spun acum și că cei mici văd în clasicii literaturii române lecturi greoaie, cu un mesaj perimat, și care ar trebui predați astfel încât să-i atragă, să îi facă să fie curioși. Citesc literatură română, dar o preferă pe Nemerovschi sau Binder lui Slavici sau Eminescu. Și motivul e simplu: sunt actuale, cu ele rezonează, căci le aduc în fața ochilor experiențe care, în 2017, sunt mai mult decât plauzibile. Și dac-ar fi doar asta schimbarea…

Dar profesorul nu mai e de mult vioara întâi când vine vorba despre recomandări literare. Mulți își aleg viitoarea lectură din recomandări sau după recenzii. Avem booktube, bookstagram, urmărim edituri și scriitori pe Facebook, profesorul e un element dispărut acum mult timp din ecuația credibilității și pertinenței când e vorba despre astfel de finețuri. La fel e și cazul familiei, ce știu ei care sunt noile tendințe? Pentru că, da, și-n literatură vorbim de tendințe și de mode, vremea autorilor canonici și eterni…a cam apus. S-au schimbat multe, și obiceiurile asociate lecturii sunt printre cele mai evidente dintre schimbări.

Mulți aleg să citească în format electronic, pentru că așa mai scutesc ghiozdanul de o greutate și uneori chiar și banii de cărți, e mai practic așa. Biblioteca? E codașă la popularitate în rândul micilor cititori, dintre care mulți o fac în confortul propriei case, ascultând eventual muzică ambientală, sau pe drum, în mijloacele de transport. Contrar a tot ce ne place să credem, foarte mulți dintre ei, cam 67% din respondenți văd lectura ca pe un hobby, ca o activitate dragă, ceea ce mă face să mă întreb: Nu cumva ne e mai simplu să-i acuzăm că sunt ignoranți și refuză să citească, decât să admitem că nu-i cunoaștem îndeajuns și că, poate, s-a schimbat cultura? Tot ce se poate, dar asta nu e decât o mică demonstrație de câte informații valoroase poate obține un cadru didactic cu un Google Forms, un grup de Facebook și câteva ore. Informații care pot avea o importanță enormă în felul în care respectivul profesor își va alinia cursurile nu la noțiunile pedagogice din facultate, ci la realitatea constituită din elevii săi. Lucru de departe mult mai important. Condiția de bază însă e una singură: să știe că, dacă el vrea, e simplu și se poate. Atât.

Și asta e zona educației banale, de masă, că dacă punem problema programelor de educație incluzive… Acolo, lucrurile sunt pe cât de complexe, pe atât de dureroase, segregarea copiilor în neuro-tipici și copii cu tulburări făcându-se, adesea, la fel ca luarea deciziei privind înrolarea celor mici într-o școală de masă sau în una specială: mai pe genunchi, așa, să nu deranjăm. E vorba despre pedagogi ce nici nu știu despre tulburarea elevului lor, nici nu întreabă părinții sau medicul copilului, nu se informează de nicăieri solid, tratându-l pe cel mic cum cred ei că trebuie, de cele mai multe ori cu neînțelegere și brutalitate. Și în ambele cazuri, firul roșu e anacronicitatea cadrului didactic îngropat de viu în hârtii de preaiubitul Minister, dar rupt de realitatea cotidiană a copiilor cu care interacționează zi de zi, depășit de doleanțele lor și de munca ineficientă, zadarnică, fiindcă ce s-a memorat forțat se uită-n grabă, și repetitivă. Poate că-i totuși cazul să nu mai așteptăm nici unii dintre noi să ni se dea, căci ni s-a dat destul. Ni s-a dat șansa de a vorbi aceeași limbă cu cei despre care pretindem emfatic că i-am forma ca adulți, șansă pe care nu știu să o fi avut vreuna dintre generațiile trecute de pedagogi sau părinți.

De ce nu e “cool” sa te proclami nebun pe Internet

woman-3d-model-chris-nichols-ayco

Mare-i Internetul si multi au acces la el in toata splendoarea, as putea spune. Mai ales ca, de la un timp, privesc cu ingrijorare si-un vag sentiment de neputinta spre un trend internautic extrem de ilogic : toate meme-urile prin care oamenii se auto-eticheteaza ca ”psycho”, ”crazy”, in care cuvinte ca ”anxiety” capata o lejeritate, well…nefireasca. Si stiti de ce e ingrijorator ? Pentru ca din vechea stare de fapt, in care tulburarile psihice erau stigmatizate, blamate, bagate sub pres, am trecut intr-una mai grava cu mult- nu li se mai acorda importanta. Nu cea meritata. Azi suntem toti niste depresivi nebuni si anxiosi, cu tendinte psihopate si vocatie de criminali in serie. Sau nu suntem ?

Ei, hai sa va zic ceva. Suntem toate astea, insa doar in capetele noastre seci. Psihopatia afecteaza 2% din populatia globala. Anxietatea nu e doar neliniste. Depresia nu e tristete. Iar toate astea, adunate, nu duc la nebunie. Imi pare rau sa va zic, dar nu sunteti ”misto” daca va auto-etichetati astfel, marea majoritate lipsit de temei. Sunteti doar niste egoisti iresponsabili. Niste hoti. De ce? Pentru ca le furati depresivilor si suferinzilor de tulburari de anxietate ceva cu o importanta cruciala- credibilitatea.

Fiindca anxietatea nu-nseamna ce credeti voi. E o neliniste, corect, dar una care se-ntampla organic, cu gol in stomac ce se strange si urca pana spre stern, cu fata si palmele arzande, cu o vigilenta nenaturala, cu ganduri si scenarii de-un rau fundamental si ireparabil, cu impresia ca timpul sta-n loc si cu tahicardie. Acum parca nu mai suna atat de ”trendy” sa te declari anxios, nu ?

Restul exemplelor, cu ”paranoid”, ”schizo”, ”depressive”, ”psycho” sunt mult mai ample si mai grave. Simplul fapt ca nu ati cunoscut, majoritatea autosuficientilor ce se proclama singuri astfel, nici macar un pacient de care sa poti spune ca are un astfel de diagnostic, denota ca vorbiti si mult, si prost, si fara rost.

Asa se intampla decredibilizarea unor elemente ce-ar trebui tratate pe cat se poate de responsabil si uman. Un furt prin aplatizarea ideii ca oamenii aia traiesc o suferinta reala si imposibil de negat. Si e pacat. E pacat fiindca putem face altfel. Putem face mai bine. Pentru ei, suferinzii de aproape, si pentru noi.

E mai dezirabil sa ii lasam sa ne spuna ce-i face sa sufere, sa gasim un dialect comun si-o agora in care sa se expuna fara teama stigmatului judecatii atarandu-le deasupra capului.  E preferabil sa citim despre patologiile mintii umane, sa-nvatam sa le recunoastem. Nu sa ni le arogam cum ne dicteaza ”mood-ul”, fara cunostinta lor traita nemijlocit. Asta nu spune despre noi nici c-am fi misto, nici deschisi la minte, nici destepti sau la moda. Spune doar ca sntem niste oameni care vorbesc fara discernamant sau responsabilitate. Care nu stiu ca-s responsabili de ce scot pe gura. Si ca toate campaniile de constientizare or sa fie zero.

Pentru ca cei ce realizeaza magnitudinea problemei nu o sa se descrie niciodata ca segment al ei, iar inconstientii care o vad ca p-un trend nu se vor arata dispusi la schimbarea de optica.

Asa ca hai sa vorbim asumat si responsabil. Si sa ne gandim ca pentru fiecare individ care se descrie ca ”psycho” exista un om, undeva, care se intreaba cum o fi sa ai emotii. Pentru fiecare ”depresiv de chat” e undeva, cineva, un om care se-ntreaba ce rost mai are viata. Pentru fiecare ”feeling anxious” e pe undeva o persoana ale carei batai de inima o iau razna si care simte cum timpul si spatiul o strang. Inchipuie-ti. Incearca sa simti ca ei. Sa vezi viata prin emotiile lor. Si-apoi vorbeste-ne tuturor despre. Cu calm. Cu suflet brut. Cu intelegere, simt de raspundere si asumare. Hai ca nu-i greu! Sau…e? Asta, cititor drag, tu sa-ti spui…