#piruetă

dimineața soarele
mă mângâie și mă alintă,
doar-doar mă trezesc.
arunc
cu pietre-n el și-i strig
că nu azi. altădată
o să ies la joacă dis-de-dimineață,
acum
doare prea mult să fiu trează.

merg
prin lume pe vârfuri,
vârfurile mele fac cunoștință cu ea
într-un mod aproape sfios.
o ating
cu mirare, emoție și frică,
și-i spun, cu fiecare atingere
te rog, nu mă răni iar, hai
să ne jucăm frumos de data asta măcar…
și lumea râde, de parcă aș gâdila-o

vârfurile degetelor mele
învață povești neștiute
de pe scoarțele copacilor,
de pe apa cea rece
de ploaie, în timp
ce ochii înghit nemăsurat totul.
ei nu știu ce e aia cenzură…

nici nu mai știu când te-am întâlnit,
tu
aveai vocea calmă, și
eu aveam
mare nevoie de un om-călăuză,
care să nu
mă lase să mă pierd de mine.

mi-ai
trasat limitele, așa
cum tragi niște linii cu cretă
colorată pe asfaltul încins,
și mi-ai spus fără cuvinte
de aici până aici, iar eu
am înțeles atunci că-s limite
ca o curte, nu ca o închisoare,
o curte
în care dacă te joci, nu se întâmplă nimic rău,
și amândoi știm
că eu nu-mi permit să sar gardul.

merg pe drumul meu,
cu acel ceva ce-mi bate-n piept
și care mă face
să mă uit după ulii pe cer
și să fac piruete pe pământ,
în ritmul unei muzici care
are sens doar atâta timp
cât o leg de-o poveste, cal
de povară uitat în pădurea de idei.

merg și tot merg, și ceva
urlă în mine, glas de nepătruns
care-mi strigă cât poate el
că degetele mele caută piele
de om pe care s-o atingă,
că picioarele
mi-au obosit de atâta mers, trebuie doar
să stau locului. să respir și să mă uit
la stele. iar eu
continui, totuși, să merg,

scutur a refuz din cap. catâr.
îi spun
că nu, nu sunt pregătită pentru asta,
nu încă, dar
țipă.
țipă strident, sugrumat, din străfunduri.
nu vrei decât să fii iubită, într-acolo tot mergi
doar că ai uitat drumul. recunoaște-ți!
îmi strigă, iar eu
continui să merg drumul meu
despre care nu știu unde mă va duce,
drumul din curtea cu gard frumos, trasat
cu vorbe puține, ca liniile cretei pe asfalt.
o fi fost vară atunci când s-a întâmplat?

nu știu, mă simt
o altfel de Alice, de frumoasă
într-o pădure vie. am săpat tunele în curte
și am căutat un alt fel de wonderland,
dar acum caut doar o potecă
să mă aducă înapoi
acasă. înapoi mie însămi.

eu
am un animal în loc de suflet,
și adevărul e că sufletul meu…
e un urs.
un urs în hibernare-mi bate
în piept, și tot el
mă ține de mână când am
zile de copil speriat și rătăcit,
care vrea să găsească cu orice chip
drumul spre un înapoi ce nu mai există, da.
sufletul meu e un urs,
un urs
care are nevoie de alții, nu poate
trăi singur. așa
a ajuns să strângă în jurul lui alți urși,
copii
ce nu știu, dar simt
că vor să se întoarcă la ce nu mai este,
și pe care îi arde zilnic pe dinăuntru.

înainte de orice, am fost urs,
și azi știu că hibernarea e temporară.
mai lasă-mi, soare, o ultimă seară
și o să ies la joacă atunci când vârfurile
degetelor o să mă doară,
și o să vezi un urs făcând balet pe vârfuri,
și râzând de el însuși.
mai lasă-mi o noapte cu stelele ei,
să-mi îngrop magia la loc sigur,
și o să vezi că tot ce port cu mine
e zațul rămas după ce
praful de stele s-a scurs.
tu o să mă mângâi și eu o să-ți zâmbesc,
aducându-mi aminte că sunt încă greu
de distrus.

pentru că la final de zi,
rămân femeia urs, cu o poveste de spus
pregătită s-o zic atunci când durerea
din degetele ce au atins atâtea s-a stins.
mormăitul ursului de sub stern refuză
să spună că a fost învins,
indiferent cât de lungă a fost hibernarea
și pe câte cărări drumul i s-a întins.
mai lasă-mi o zi, soare, ascultă marea
și când o să fiu cu totul gata o să îmi
simți în raze, în frunze, în plante chemarea

Life after trauma

Traumatic experiences are not a taboo topic anymore. We’ve started to read more about them, talk about them, and to notice that they’re not as rare as we have initially thought they are. Actually, it seems like everyone has had at least one traumatic event during its lifetime, even if we talk about ordinary people or celebs who seem to have it all. But firstly, what is a traumatic experience?

According to APA, trauma is an emotional response to a terrible life event, such as an accident, rape, natural disasters, as well as physical and emotional forms of abuse. And, if we take into conssideration forms of abuse such as bullying, sexual harassment, the number of people affected by traumatic life events is nothing to be neglected.

This is also one of the main reasons why the public conversation about trauma and living with a traumatic history is rising and spreading sparkles on the Internet, as well as in the offline. Because is something relatable, a piece of shared history, a collective narrative that allows us to say that’s my story, as well!

But there’s also a dark side to this seemingly all-glitter-and-support narrative. We do talk about our triggers, about the depression, anxiety, panic attacks and mental health issues we encounter as parts of the post traumatic life. We exchange tips and tricks about how to manage the episodes in order to obtain a minimum level of damage. But we don’t talk that much about the recovery process, and this is one of the parts of the conversation regarding mental health that, in my opinion, goes wrong. It happens, even so, for some really understandable reasons.

Firstly, the recovery after a traumatic life experience is a really intimate topic. More intimate than the story of the trauma itself, because if the traumatic event is a fact, something that could have happened to literally anyone else, the recovery is not. The recovery is a personal decision, to take back your own life, while freeing yourself from the depression, anxiety and other issues that put your progress and well-being on hold, but it’s also how you deal with your traumatic history. A journey, a decision, and a way of reacting at something that has obviously changed you.

But that’s not the only reason. It happens often that mental health problems are treated with a suspicious attitude, involving social stigma. Those are not really problems, they say. Or the already famous there’re other people in the world who have it so much worse, that you’d better stop complaining.

And why would someone talk about a thing that he or she knows that’s gonna be belittled for? Not to feel more inadequate than it already feels like.

Yet, recovery talks remain one of the most unexplored parts of the mental health discussions. Talking about it, however, would bring on the table some real emotional support, created by sharing not only stories about facts that happened, but also strategies of coping with what’s left behind, tips on rebuilding yourself, or about how to recognize and avoid another experience with traumatic potential.

It can be, if you ask me, a really powerful tool, serving both the person who chooses to share the journey to recovery with the others, and the people who are interested in finding out more, as it has the power not only to inform the people about what this process really takes, but also to inspire, empower and create.

By sharing the recovery journey after a traumatic event, it means not only that it loses its power, as you begin to heal, but also that your bad experience helps other people. It helps by letting them know that, yes, there is life after the trauma. It empowers them, as they reach a deeper understanding of their life experiences and understand the fact that they are not the things that happened to them. It creates a real diversity, as allowing people to show themselves without the stigma, even if they feel like they’re at a low point in their life, that they are not good enough or simply unworthy.

It was only after having my share of traumatic life events, that all of this got at me, and I’ve understood that it is something worthy, needed to be talked about openly. That it could help others who happen to live the same things, and face the same feelings. That now is my time to give back, after receiving the support, advice and courage to move on.

And by writing about my own mental health, about everything my recovery taught me, I hope that I will help the ones who read the articles find their ways to well-being, and towards discovering new parts of themselves. Because, at the end of the day, the biggest, scariest, yet most beautiful goal of this whole talking about mental health is finding out about ourselves. About what brings us joy, about what makes us angry, sad, about what makes us overreact or become apathetic. About our bright and dark parts. About what make us to really be who we are, because the answer of this question is never what happened to me. We are far more than just the things that happened to us at certain points in our lives, but this is a truth that only together we can truly, completely understand, and this articles series wishes to help with that, as much as it is possible.