#inventar

mă părăsesc zilnic mii de cuvinte,
gazdă insuficient de bună să le pot păstra
se duc
spre alte zări, spre alte conștiințe
uitând în același moment de unde-au plecat

de pe buzele mele pleacă
cel mai ușor un mulțumesc,
irelevant cui sau pentru ce,
e
cristalin și sigur pe el ca o fată
care știe despre ea însăși că-i frumoasă

gramatica interioară dictează
pentru fiecare frază spusă alte zece
de păstrat pentru mine, alte
sute de paragrafe, toate replici
bune de dat cândva, într-un moment
care știu că nu va sosi niciodată

de pe aceleași buze abia se desprinde
un te iert firav, nesigur
ca un adolescent la primul rendez-vous
când îl spun e sinonim perfect cu
“te-am iertat de mult, dar am zis să afli și tu”

pentru că dacă fiecare frază poate
măcar în joacă fi un descântec,
atunci tot ce ți-am spus vreodată a fost
un joc, un cântec
rău-prevestitor, înaintaș al durerii
surde și oarbe, dar nu mute
de a nu-ți fi fost îndeajuns. azi
cuvintele mele se izbesc de malul nemilos
al indiferenței tardive, sună spart
și nici măcar eu nu mai cred când spun
că m-ai iubit.

#fuga

descleștează-ți maxilarul, fruntea, gâtul,
lasă
tensiunea din brațe, degete, picioare
să o ia spre alte zări,
respiră
aerul noilor începuturi

lasă-ți fricile să iasă la joacă,
să zboare de la tine în patru
mări și patru zări, până la cei
ce le-au sădit în tine.

uită-te în spate, sigur
e vreo fotografie pe undeva
la care te gândești prima oară
atunci când auzi vorbindu-se
despre copilărie și zâmbet

deschide ușa spre înăuntru,
privește-te în ochi, amintește-ți
că bucuriile n-au dată
de expirare, și nici
praf pe el nu se poate pune

respiră adânc, ascultă liniștea,
privește
în jur prin camera albă, înaltă,
unde ești doar tu, neinvadată
de nehotărârea socială
ai evadat
pe ușa din dos către o întindere colorată
pe care-o știi pe de rost, cât e de lungă, de lată,
casa de care te pierdusei, acasă fără hartă

#fuga

descleștează-ți maxilarul, fruntea, gâtul,
lasă
tensiunea din brațe, degete, picioare
să o ia spre alte zări,
respiră
aerul noilor începuturi

lasă-ți fricile să iasă la joacă,
să zboare de la tine în patru
mări și patru zări, până la cei
ce le-au sădit în tine.

uită-te în spate, sigur
e vreo fotografie pe undeva
la care te gândești prima oară
atunci când auzi vorbindu-se
despre copilărie și zâmbet

deschide ușa spre înăuntru,
privește-te în ochi, amintește-ți
că bucuriile n-au dată
de expirare, și nici
praf pe el nu se poate pune

respiră adânc, ascultă liniștea,
privește
în jur prin camera albă, înaltă,
unde ești doar tu, neinvadată
de nehotărârea socială
ai evadat
pe ușa din dos către o întindere colorată
pe care-o știi pe de rost, cât e de lungă, de lată,
casa de care te pierdusei, acasă fără hartă