Viata ca o inghetata de menta

31646758_1767864063252600_5778607784979333120_n

Multe plante m-au fascinat pe mine-n viata asta, dar nici una asa cum o face menta. Nu pot spune ca-s neaparat o fana, dar m-a fascinat dintotdeauna capacitatea ei de a genera iluzii. Orice contine menta si e comestibil pare mult mai cald sau mai rece decat e de fapt. Si chestia asta ma face s-o vad ca pe analogia cea mai congruenta cu felu-n care mai curge viata azi.

Mereu m-am gandit si m-am uitat in jur ca la un puzzle ce trebuie completat, ca la o problema doar pe jumatate definita. Si asta a implicat, cel mai adesea, sa stiu. Ce? Orice mi-a lasat impresia ca o sa-mi foloseasca- nu concret, neaparat- la intelegerea a ce se intampla in jurul meu. Indiferent cat de mult a luat sau de enervant a putut deveni. Si asta mi-a facut lista de nedumeriri sa fie enorma.

Nu pricep, de exemplu, ce-are toata lumea cu latura practica si latura frumoasa a vietii. De ce le tratati toti de parca s-ar exclude. Nu se exclud, decat in cazuri patogene. Altminteri, avem nevoie si de util, dar ne trebuie si frumosul, indiferent de cat de inutil ar fi din perspectiva practica. Are si el utilitatea lui clara si concreta: ne bucura. De asta nu pricep eu de ce trebuie sa sacrifici una pentru alta.

E fumata si dezintegrata zicerea aia cu ”Life’s short, eat dessert first”, si cel mai adesea auzita in contexte unde nu i-ar fi, poate, locul. Ca nu-i nici despre mancare, nici despre experiente ale momentului, ci despre prioritati. Da, stiu, am zis cuvantul bau-bau. Scuze! Dar despre asta e vorba. Despre a le prioritiza, astfel incat sa ai vreme si de ”desert”, dar si de restul mesei, ca sa nu ramai flamand. Despre cum iti faci timp de lucrurile care-ti fac inima sa bata mai tare, si de cele care-ti fac ziua de maine sa fie un gand fara griji. Ca, oameni fiind, avem nevoie de ambele. Avem nevoie de frumos, de bun, de amuzant, de drag, la fel de bine cum avem nevoie de util, de pragmatic, de rational, de cert, de functional. Daca reusesti sa le amesteci intr-un mod coerent, poti spune ca esti unul dintre rasfatati. Daca nu, esti la fel ca noi, aia care am inteles, intr-un fel sau altul, ca a sacrifica o dimensiune pentru alta e o prostie, o falsa alegere. La fel cum unele femei ”aleg” intre cariera si familie. E ca si cum ai avea de ales intre con si inghetata, orice alegere faci, frustrarea ramane, fiindca ne trebuie amandoua.

Dar pot intelege, fiindca daca nu ai un bun control al timpului, lucrurile pot sa alunece usor intr-o parte sau alta a balantei, e inevitabil. Si de obicei ajungi sa constati ca partea mai ”neimportanta” (fiindca orice n-aduce folos material, acum sau pe viitor, e neimportant si inutil, teoretic) ocupa ”prea mult timp”, inevitabil ajungi sa o neglijezi in favoarea celei vazute ca fiind mai importanta. Iar majoritatea oamenilor n-au reusit sa-si dezvolte genul asta de control fara sa pice-n capcana rigiditatii cu nuante de fixism. Asa am ajuns si eu la ideea de sandwich- incep cu ceva ce-mi place, continui cu ceva ce e musai de facut, ca sa inchei tot cu ceva ce-mi place. Mi se pare nu egoism, nu privilegiu (si aici sa nu-mi sariti in cap cu comunitatile ce traiesc la limita saraciei extreme, ca vorbim de marea medie gri aici, nu de exceptiile alb-negru, si nu tot ce intra la bucurie costa), ci masura de siguranta. De conservare a unei minime sanatati mintale.

Sau ideea conform careia o femeie e mult mai fericita daca are langa ea un barbat care s-o faca fericita. Ei bine, asta poate fi adevarata doar partial. Nu neg ca fericirea de a te simti iubita si apreciata de un barbat e ceva frumos, ceva aparte, dar de aici si pana la a avea convingerea ca asta e tot ce inseamna fericirea…e drum lung. Un drum lung si trist, pe care inca nu pricep de ce l-ar parcurge cineva, in ce circumstante. Fericirea, bucuria vietii, e ceva nediscriminatoriu, accesibil oricui. In asta si consta farmecul ei, in faptul ca-i a tuturor. O femeie singura poate fi fericita la fel de bine cum o femeie care are un barbat alaturi se poate simti neimplinita, singura in viata ei. A avea pe cineva langa tine e o sansa-n plus, nu o garantie ca ajungi la fericire. Pentru ca adevarata masura a fericirii n-o da parcursul unei zile, ci cele cateva minute de dinainte sa adormi- atunci, cand esti doar tu cu tine, stii cum si cine esti. De asta respingem si singuratatea, si ideea ca omul poate fi fericit si singur, nu doar langa alt om. Pentru ca, in majoritatea cazurilor, singuratatea e urma ramasa a unei experiente de marginalizare, nu o alegere deliberata. Asa ajungem sa ne intrebam „Ei, da’ cine dracu’ vrea sa fie singur?” si sa dam verdicte la fel de dezechilibrate ca emitatorul.

Si de asta bag inghetata de menta in aceeasi cutie cu oglinzile care te fac sa pari mai slaba decat esti, cu iluziile optice: fiindca toate ne-arata, in felul lor senzorial, cat de diverse sunt nuantele in care o viata de om poate fi inteleasa si traita. Abia asta ma fascineaza cu adevarat, restul nu-s decat pretexte. Iar textul asta n-a fost gandit cu intentia de a te invata cum sa traiesti, ca nimeni n-are, in afara sarlatanilor de profesie, retete pentru asta, singurul fel in care poti afla e…sa traiesti. Indiferent ce-nseamna asta pentru tine.

Ageamiii din rue d’Allemagne

Image

Era odata, si cu toate astea nu prea demult, o pereche. A fost o poveste ce-a durat fix cat revelatia unui calugar budist aflat in transa, ale carei personaje au trait cu doua miimi de secunda mai mult decat bataile de aripa ale unui fluture− destul cat sa fie reali, si cu siguranta destul de putin cat existenta unei asemenea povesti sa para de-a dreptul fantasmagorica.

Numele lor erau Vera si Eric si erau parte din cercul relativ restrans al celor ce captau oricand atentia oamenilor de oriunde, fara sa faca vreodata ceva in sensul asta sau sa le treaca prin cap, nu. Se stiau de relativ putina vreme- cel putin in forma lor concreta, iar actiunile lor, de la felul in care se alergau pe dupa stalpii de electricitate de pe strada, pana la zambetul ei indescriptibil de atunci cand se lasa sa-i cada-n brate, totul emana acel quelque-chose pe care numai cei ce se cautau de multa vreme unul pe altul si-au reusit intr-un mare final sa se gaseasca il au.

Ea era o roscovana cu-n ras colorat si voce care varia de la miorlaitul pe care-l facea atunci cand il vedea ganditor, la tonul grav, profund, aproape sumbru pe care emitea niste banalitati de-a dreptul ilare si cu gesturi lungi. Avea ochi de-un albastru marin ireal, mari ca de papusa, care radeau tot timpul si cu care, prin padurea de gene negre, lungi ca firele de telegraf, vedea absolut tot ce se intampla in jurul lor, chiar si atunci cand parea oricum altcumva decat atenta.

Si Eric…ei bine, Eric era tot ceea ce ea intelesese ca nu va putea fi vreodata, chiar si dac-ar vrea. Era..era unul din acei ciudati charismaici, desprinsi parca din filmele noir. Fugise de oameni si daduse de ea intr-o toamna pustie, pe straduta pavata cu piatra cubica strajuita la intrare de-un castan urias, ce avea sa devina noua lor casuta, rue d’Allemagne. Iubea filosofia, dar era un pragmatic, un realist convins si singurul om cunoscut de Vera caruia umorul negru-i venea manusa.

Natura-i ludica si buchetelele de lavanda pe care i le lasa mereu pe noptiera cand n-o gasea acasa sau la tulpina castanului, alaturi de-un ravas atunci cand se gasea in imposibilitatea de a zambi sau de-a-si ridica privirea din podea erau doar doua din infinitul de gesturi care-o facusera dependenta de el, de acei ochi intaciunati care-o ridicau de fiecare data pe culmile extazului, de-un infit de ori, intr-un infinit de feluri diferite, niciodata de doua ori in acelasi fel.

El ii lasa ravase parfumate, ea se-nfiinta in fata scarii sale aproape cu religiozitate, incepand sa miorlaie tot mai tanguit pana ce-l indupleca sa coboare din mansarda sa, singura din tot orasul la a carei fereastra ardea mereu o lumanare. Pentr ei, micii suprarealisti dintr-un tinut pustiit de bucuriile vietii, luate ca prada de niste soldati cu pusti ruginite si  rani din care inca le mai picura sange, luate fara nici un fel de opozitie din partea nimanui, ludicul era tot ce le mai ramasese.

Inveseleau tot cartierul cu jocurile lor care, din exterior, pareau  niste ritualuri ciudate, de nedescifrat. Batranelele ii chemau sa le dea prajituri facute dupa retete secrete, vechi de zeci de ani, iar batraneii ii luau mai mereu la un lichior bun sau o cafea tare, cum ii invatasera beduinii ca trebuie s-o faca. Se iubeau sincer, iar iubirea lor le aducea dragostea celorlalti si zau ca nu si-ar fi inchipuit altfel viata.

-Auzi Eric, ce e iubirea? il intreba ea senna, in vreme ce se plimbau, mangaind cu pasii lor micuti sclipirile primei zapezi.

-Si tu acum…iubirea..iubirea stii cum e?

-Nu, spune-mi! De-asta te-am intrebat doar..

-Iubirea, draga mea Vera, e ca atunci cand pe o sticla de lichior de coacaze lipesti o eticheta frumos desenata, pe care scrie “Sirop de zmeura”. Nu e, tu stii ca acea eticheta minte, dar asta-ti doresti tu sa fie, asa ca accepti minciuna din lipsa de alternative. Asta e iubire. Poate fi borcanul gresit si eticheta corecta, sau eticheta gresita si borcanul corect, depinde.

-Aaaa..aaha! rase ea, trezind parca la viata toata strada. Dar de ce nu poate fi si altfel, ah? De exemplu, nu stiu, sa fie borcanul corect si eticheta tot corecta, sa sa fie doua borcane etichetate cum trebuie, dar incurcate intre ele din neatentie. De ce?

-Primul caz, cu borcanele care au eticheta corecta, e rar, aproape ireal. Al doilea, e mai grav, e semnul prostiei. Hai, gata cu filosofarile in miez de noapte, ca roseste zapada! ii zise el pe-un ton de strengar.

-Nu, stai! Stii cum vad eu iubirea?! Ideal..ca noi adica! Mereu ne-a fost spus ca formam o pereche de vis!

-Da, asa-i, insa am zis sa fim modesti, chicoti el. Ia, cum?

-Asa! Zise ea fugind spre castan si luandu-l in brate asa cum ai imbratisa un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de ani intregi.

-Aaaam inteles ce vrei sa zici! Rase el cu pofta in timp ce-o lua pe sus.

Nu stiau mai nimic despre viata, sau, in orice caz, nu ceea ce stiau oamenii binevoitori din jurul lor, iar cand reusi s-o faca sa urce-n mansarda fara toate pisicile fara casa ce le devenisera alai, o auzi, in timp ce casa fu impanzita de parfumul ceaiului de iasomie si-al lumanarii fumegande, in totala armonie cu izu-i de nuci verzi :

-Stii, incep sa ajung la ideea ca eu te urasc de fapt.

-Prostii! De ce zici asta?

-Fiindca asa  e, nu te suport! Esti mon raison d’être, singura fiinta din univers fara de care mor. La propriu si fara exagerari. Si mi-e teama. Zau mi-e teama!

-De cee? ii zis el cu ochi mari, speriat de-a binelea.

-Pentru ca nu vreau sa te pierd, d-aia! Daca tu pleci, Vera o sa devina Umbra Verei, tot ceea ce ma face “speciala” in ochii tuturor, toata joie de vivre pe care o mai am e ce-am de la tine. Tu daca pleci, eu cui raman? Si rue d’Allemagne, in care s-a metamorfozat tot zambetul universului?! Cui??!?

Si-ncepu sa planga. Plangea asa cum nu o mai facuse niciodata, cu lacrimi grele, infinit de sarate, cu sughituri. Nu, nu era nici pe departe unul dintre jocurile actoricesti ale Verei, atat de dese si de frumoase.

Era dimineata, pe la ora cand soarele revarsa valuri intregi de lumina reinviind parca totul, o perioada a zilei ce-o tortura de mult timp, vremea cand toti demonii-i faceau existenta sa devina din zambetul universului, iadul strafundurilor. Nu-l lasase niciodata

s-o vada asa, dar..nu mai putea. Spaima o doborase, iar ea nu putea face nimic in privinta asta.

-Nu plec nicaieri. Niciodata, ii sopti el vizibil induiosat.

-Promiiti? il intreba ea, plansa toata,, cu-n zambet ofilit pe fata.

-Da. Promit. Si stii ca ma tin de cuvant.

Si, luand-o in brate, topi totul. Plecara, jurand fiecare sa revina la locul nasterii povestii lor,  povestea ce ii cucerea pe toti ce-o auzeau.

Da, cu siguranta nu stiau atatea despre viata cate stia batranica sinpatica ce-si purta si acum parul tuns bob in onduleuri largi si le zambea cu-atata caldura cand le aducea cate ceva bun, sau ca batranelul sfatos ce se plimba prin fata scarii cu bicicleta, urcand la ei sa le faca o cafea cu mirodenii cum numai el stia si sa le spuna povesti traite. Da, comparaticVcu acel cartier de batranei dragi, ale caror zambete emanau caldura dulce a unei dimineti de aprilie cu meri infloriti, erau niste ageamii. Niste ageamii care iubeau viata, si care fusesera atat de iubiti acolo, incat n-ar fi plecat niciodata.

Dar trebuia. Era ceva mai mare si mai puternic decat ei, care-i tragea-n alta parte, spre altceva ce trebuia trait. Insa atata vreme cat erau amandoi, restul devenea minuscul, neimportant.

Aveau sa inventeze tot felul de ritualuri noi, dar vor ramane mereu aceiasi, “Ageamiii din rue d’Allemagne”, cum ii alintau babutele nostalgice dupa tineretile lor cu-acelasi iz de lavanda si nuci verzi, ca a lor.