A povesti, poveste, povestas

Intalnirea mea cu Povestasul s-a intamplat, deloc miraculos, in libraria de peste strada, acel loc miraculos unde caut cartile pe care mi le doresc sa le citesc, dar de care nu dau la anticaritul stradal din vecinatatea ei. Era soare si cald cand ne-am intalnit, eu si cartulia asta micuta, cu coperta interesanta si titlu atragator-enigmatic. ”Hm ! Numai buna de citit in drumurile lungi cu tramvaiul !” imi zic. Dar constat ca e asa, si nu-i tocmai asa cum mi se paruse mie initial. Romanul e atent mestesugit, cu acea atentie la detalii care-l face pe Llosa sa fie perceput drept un scriitor ”pretentios”. Naratiunea curge lin pe doua planuri diferite, creand un pod ciudat, dar pe care nu te poti abtine sa nu pasesti, intre Lima, cu jungla peruana si cu evenimentele politice ale perioadei anilor 60, si Florenta de unde naratorul (sau poate autorul ?- inca imi pun intrebarea asta) ne spune istoria devenirii unui povestas. Pentru ca, desi povestasul are, printre indieni, o valoare aproape sacra, povestasul lui Llosa e unul atat provenit, cat si autentic. E o poveste, la propriu, magica. O carte despre nevoia oamenilor de magic si povesti indiferent de societatea din care vin, o poveste despre marile mituri ale oamenilor si despre devenirea lor. O poveste care, la final, te face sa te intrebi cine e, de fapt, Povestasul. Pentru ca nu e doar un om- pentru indienii lui, era aducatorul de vesti despre restul comunitatii, de povesti vechi si noi, de barfe si cancanuri…adica elemente de care omul are nevoie si azi. E un roman micut, n-are tocmai dimensiunile unei carti ”serioase”, insa e acel tip de carte al carui final e oricum, dar nu previzibil si care, pana la final, te vrajeste. Te vrajeste, facandu-te in acelasi timp sa iti pui o sumedenie de intrebari. Recunosc ca l-am inceput in tramvai, si mai recunosc si ca o lunga perioada de timp l-am tot plimbat cu mine in geanta- nu imi doream atat de mult sa il termin, cat imi doream sa stiu ce se intampla cu povestasul, cine e naratorul- e el, oare, unul si-acelasi cu autorul? Mie uneia, asa imi place sa cred, dar trebuie sa admit si ca l-as intreba pe scriitor asta, sa fiu sigura ca nu bat campii. Ironic sau nu, l-am inceput in tramvai doar ca sa-l termin sub cires, la soare, in vatra satului, leaganul povestasilor autohtoni, intalniti de mine. Cat despre povestas, nu spun mai multe, doar ca finalul, dupa intreaga-i peripetie, te va surprinde radical, ca dupa sa-ti zici: ”Si, totusi, cum de nu m-am gandit la asta?” E o lectura usoara, mai greu e sa-ti revii dupa, sa revii in prezentul cu un infinit de povestasi de carton, care indruga vrute si nevrute, nemaistiind sa povesteasca de fapt asa cum se povesteste- simplu, din suflet si cu miez. Poate ca, devenind atat de rari, de asta au devenit oameni de succes cei care stiu cum sa spuna cu adevarat o poveste, cu dragoste de povesti si de a povesti: pentru ca, indiferent cat de evoluat sau de primitiv ar fi omul, are nevoie de povesti asa cum are nevoie de apa, hrana si soare.
Personal, o recomand ca lectura fie ca esti pasionat de literatura Americii de Sud, vrei o carte usurica sau doar iti plac povestile bune, pentru ca aici ai de toate. Ai o poveste buna, ”cu morala”, care se dezvaluie pe parcurs, o naratiune lina, care o face usor de citit, chiar daca e scrisa pe doua planuri, personaje usor de indragit, si multa America de Sud, cu contrastele-i specifice. Adica tot ce-ar fi nevoie pentru un roman pe care sa-l citesti de drag in vacanta, si la care sa meditezi in voie dupa.

Cum am divortat de Freud

psicopsi-Sigmund-Freud-pintura

Studenta la psihologie fiind, m-am confruntat adesea cu “tata Freud”, cum ii zic studentii, si teoriile sale, pentru ca toate drumurile duc la Roma, iar Roma psihologiei se pare-a fi el. Toate bune si frumoase, pana intr-o buna zi cand, in urma unei discutii cu o colega, in care mi-a zis de la inceput ca ” Totul e psihanaliza, la dracu, chiar explica tot, nu vezi ?? Psihanaliza e baza !”, am ramas gandindu-ma…oare chiar asa sa fie, explica psihanaliza toata firea umana ? Tind sa cred ca nu, pentru ca pe langa ceea ce este inca actual, racordat la realitatea psiho-sociala a timpului nostru, ne raportam foarte mult la concepte vechi, mult prea radicale, in acelasi mod in care crestinii habotnici se raporteaza la scrierile biblice. Mai sunt oameni  in mediul academic sa nu fi auzit despre Complexul Oedip ? Putin probabil. Sau despre rolul pe care sexualitatea il are in viata umana  (conform aceluiasi Freud, singura motivatie reala pentru care facem ceva, orice, este dorinta de perpetuare a speciei) ? Si tocmai asta mi se

pare-a fi marele pacat al psihanalizei- reductionismul. Conflicte cu figura materna, plus trebuinta sexuala in jurul careia gravitam de la nastere pana la moarte, plus atractia fata de parintele de sex opus, egal firea umana. Chiar asa sa fie ? S-ar zice ca da, avand in vedere cat de multi oameni se raporteaza la aceste elemente psihanalitice ajunse in mainstream deja, ca la niste adevaruri prestabilite, fara sa ne gandim la doua variabile : contextul istoric si spatiul geografic de aparitie si aplicabilitate a ideilor.

Adica aici, in Europa, pot sa se aplice, desi intr-o maniera nuantata (nu te indragostesti de mama/tatal tau, dar iti poti dori ca, atunci cand vei fi mare, sotul/sotia sa ii semene), dar se aplica ele in statele orientului mijlociu, unde fetele sunt promise inca de la nastere de catre parinti in schimbul unei sume de bani, sau intr-una din cele 28 de tari unde mutilarea genitala a fetitelor exista inca drept parte a unor ritualuri religioase ? In occident se vorbeste mult despre “a da viata” sau “a aduce pe lume” ca referire la actul nasterii, eveniment considerat o sarbatoare in viata familiei, dar cum aplicam teoriile psihologice privind dezvoltarea copilului unei societati ca cea indiana, care considera nasterea un eveniment negativ ? Sa nu mai vorbim despre intrerpretarea viselor, numita de Freud ”calea regala catre inconstient”, care-n mai toate culturile lumii, incepand de la cultura veche romaneasca, aia rurala, si terminand cu fascinantele culturi asiatice, are o unda de sacralitate, de mesaj trimis din alta lume, de avertisment, profetie ce trebuie luata-n seama !

De asta consider, printre altele, psihanaliza ca fiind, in forma ei freudiana, ”un ceva” care minimalizeaza pana la grotesc umanul, facand abstractie de varietatea culturilor, de specificul lor, de faptul ca aceeasi fraza pot si vor avea, pentru un mongolez si un german, intelesuri complet diferite. Si de faptul ca asta e un lucru bun, ca diversitatea ne face speciali. Da, teoriile lui Freud au avut meritul incontestabil de a demasca falsa pudibonderie a inaltei societati austriece a secolului sau, nimic de spus, dar haideti, macar pentru o clipa, sa il privim strict prin perspectiva asta. Haideti, dragi cadre universitare, sa nu-i mai ridicam statui prin amfiteatre, ci sa-i tratam ideile in raport cu descoperirile stiintifice ale vremurilor noastre, descoperiri ce din pacate lui i-au lipsit. Haideti sa filtram, sa cernem, sa alegem cu cap ceea ce inca se mai aplica si ceea ce are importanta strict ca o contributie istorica adusa la dezvoltarea psihologiei. Sa vorbim despre ideile care-au contat mai mult atunci decat acum prin prisma a ceea ce le-a facut, de fapt, atat de importante incat sa nu poata fi ignorate. Sa mai fim si critici la adresa fondatorilor de scoala, indiferent de orientare. Ca si ei au fost tot oameni, si tot ce spune un om e perfectibil.  De-aia insist pe ideea ca in psihologie trebuie sa stii mult mai mult decat doar psihologie, ca oamenii pot fi intelesi mai bine daca stii si istorie, si filosofie, si religie, si literatura, daca reusesti sa te misti in voie printre diferite zone de confort ideatic ale celor ce-ti calca pragul si cu toate astea sa nu-ti pierzi identitatea, sa ramai in continuare in largul tau. Pana atunci, eu imi pastrez alegerea, si-i intentez divort marelui Sigmund, acuzandu-l de un minimalism nejustificat, iar pe adeptii sai contemporani, de ignoranta si lipsa de discernamant. Putea mai mult, zau asa…si el, dar si ei !

Fresca a la modernisme

Image

 

Se zice că adevărul este una dintre coordonatele fundamentale ale progresului omenirii. O fi fost..cândva, demult. Căci Adevărul este un concept taare vechi, mai bătrân chiar și decât Antichitatea, ce azi ni se pare atât de îndepărtată în timp. Iar datorită vechimii  sale considerabile, nici numărul mutațiilor suferite de statutul de valoare a conceptului nu este unul neglijabil, acesta variind în funcție de mentalitățile epocii despre care e vorba sau de contextul politic al acesteia.

Astfel, adevărul a fost, secole de-a rândul, punctul central al  unei ierarhii valorice în continuă schimbare, în Antichitate fiind considerat, alături de Bine, Frumos și Dreptate, una dintre coordonatele sufletului uman, un ingredient  de nelipsit pentru desăvârșirea umanității, pentru aducerea acesteia la stadiul său de perfecțiune ancestrală, acum pierdută.

Sau, în orice caz, așa se pretindea, așa se dorea, așa se visa. De fapt, odată cu Evul Mediu s-a introdus în mod tacit, subversiv, o singură valoare în cugetele oamenilor : puterea. Dorința de confort și, prin asociere, de putere (o viață comodă, lejeră își permiteau doar aristocrații) a dus la o dărâmare a vechii lumi, o demolare din temelii. Și cum se poate dărâma o societate, o ordine, o  ierarhie practic, mai ușor decât prin degradarea valorilor sale?

Astfel, Adevărul în starea sa primară a rămas doar în sufletele unor nostalgici ai lumii vechi și în discursurile demagogilor, a oratorilor de ziua a 16 a, devenind un fals,  modificat în funcție atât de conjunctură, cât mai ales de interese. Și cum, în treacăt fie spus, adevărul și sinceritatea rentează din ce în ce mai puțin, pornind cu pași repezi spre ”deloc”, alegerea majorității la întrebarea ”Ce ai alege, adevărul sau minciuna?”  ar fi, fără îndoieli prea mari, minciuna. Asta, dacă eliminăm din ecuație ipocrizia, ajunsă astăzi ”un rău necesar”.

Dreptatea s-a sulemenit și ea, ajungând să fie o parodie ieftină a ceea ce era cândva, mai oarbă decât ar fi cazul, iar talerele ce-ar fi trebuit să  rămână în echilibru, nepărtinitoare, parc-au devenit subiect de…licitație! Cine dă mai mult, ăla e nevinovat!

 

Și de-ar fi ”doar” atât..parcă am mai putea să ne păzim cumva de anxietate și nevroze, dar când  vezi că din Binele de odinioară, ponosit și colectiv, din acel Bine modest, care cerea ca bunăstarea s-aparțină, echitabil, tuturor, n-a mai rămas ”decât” binele propriu, Binele MEU egocentrist, ce s-a umflat peste măsură și nici gând să pleznească n-are, ba s-a mai poleit și cu foi de aur…cum să nu te-apuce isteria de-ai mai rămas întreg la minte?

Și peste toate vine, mândru, Kitschul. Vine pășind semeț, agale, ca un stăpân incontestabil ce se află, sigur c-a luat sub stăpânire tot ce se putea lua. Iar în răstimpul ăsta, Frumosul zace la gunoi, așteptându-și moartea, îndurerat peste măsură de tortura agoniei. Căci Frumosul n-a dispărut doar ca etalon, ci și ca mod de viață, ca mentalitate. De la limbaj la suflete, de la pavaj la haine și clădiri, la lucruri  peste care suntem dispuși să trecem ca să ne vedem ajunși acolo unde-am vrea, Frumosul a murit, iar dom e Kitschul.

Frumosul a murit întâi în noi, în oameni, în fiecare, ca mai apoi să moară-n lume.

Și nimeni n-a avut curajul (sau interesul, cum vreți voi s-o luați) să-ncerce să oprească degradarea, vulgarizarea. Așadar, bun venit în modernitate, oameni dragi! Sper doar c-o să vă placă ce-ați creat, că o să spuneți cu mândrie-n glas ”Dar am contribuit și eu la asta!”