#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?

Teoretic

De-as opri timpul in loc, l-as opri in dupa amiaza unei duminici de primavara timpurie. Mereu am iubit duminicile lenese, in care soarele e cald fara sa arda, si tot ce e viu se odihneste pe unde-i place si cum stie. De fapt, daca n-ar adia vantul, nici n-ai baga de seama ca ce-i in preajma e cu adevarat viu. Animale care dorm, oameni care-si trag sufletele obosite si ei, plante care traiesc ca-ntotdeauna, fara sa para ca fac vreodata ceva.

Poate si de asta se aduna familiile in dupa amiezile duminicilor, si nu ale altor zile din saptamana, ca moliciunea ii face sa zambeasca mai deschis si sa se bucure unii de altii mai plin. Si oamenii care rad impreuna, stau impreuna, zice-se.

Dar nici singuratatea nu mai are iz de izolare intr-o zi ca asta. Nu mai e ca si cum ruperea de lume e un blestem, pentru ca tot ce-i in lume e si pe langa tine. Sau macar o parte, cat sa-ti ajunga, cat sa nu simti viata ca pe o povara.

Vad un fluture mare, cu aripile verzui-deschise, pudrate. Nu reusesc sa-l prind, dar ma bucur nespus. Ma bucur ca e aici, ca-l vad. Ma bucur si simt. Simt soarele pe piele, vantul in par, iarba care incolteste la fiecare pas sub incaltarile de plastic, si mi-e destul. Ascult muzica si ma uit la cer. E perfect senin, de un albastru deschis, tare. E liniste in tot amestecul asta de o lene perfecta, indiferent de ce zice muzica. Pana si ea e o bucatica de liniste.

Daca as fi o zi din saptamana, as fi fix duminica asta. O duminica in care, paradoxal, parca m-am trezit dintr-o lunga si apasatoare hibernare. In care mi-am amintit, ca prin minune, cum e sa fii bine. Si pe care as pastra-o intr-un insectar de zile: duminica in care nu s-a intamplat nimic.

Candva, pana si asta o sa fie o sarbatoare. Pana atunci, e doar o bucurie cum sper sa mai fie atatea. Pana atunci, las soarele de un auriu mieros sa ma gadile pe tot corpul si ma-ntind toata in lumina apusului, de umbra mea aduce cu o pisica uriasa, incredibil de lenesa.

S-a mai dus o zi, si mi-e, inca bine. Nu stiu ce vreau, nici ce-mi lipseste, dar stiu sigur ca am tot ce-mi trebuia si n-avusesem, asa ca ma intorc la fel de lent la ale mele. Oricare ar fi ele. Lent, cu siguranta ca nu imi trebuie sa am harta drumului, nici macar sa stiu teoretic incotro ma duc, ca sa stiu ca merg bine. Pentru ca, uneori, teoriile ni se intampla cand ne gandim mai putin.

Uite, textul asta. Textul asta a fost atata vreme teoretic, pana cand s-a intamplat, pur si simplu, intr-o duminica. S-a intamplat intr-o duminica, a continuat lunea si o sa tina…ei bine, o sa tina cat o sa tina. Iar cand n-o mai fi, macar o sa stiu doua lucruri mari si late: ca s-a intamplat candva si ca, la fel ca mai toate in viata asta, o sa se intample, intr-o zi, cand i-o veni timpul, din nou. Pentru ca doar ce n-ai avut niciodata e pierdut din capul locului, irevocabil, pentru totdeauna. Cand o sa ma fac mare, o sa ma fac duminica de primavara, dar pana atunci…pana atunci mai e de trait.

Love statement

I’ve always loved cats, regardless of their pedigree or color. They’re gorgeous and graceful, know what they want ad what they don’t, and know it too damn well sometimes. She wanted the old lullaby for herself in the late-spring afternoon, for example. And, as one can see, she had it her way. I don’t know much about you, but when I’ll grow up, I wanna be a cat.