#inventar

mă părăsesc zilnic mii de cuvinte,
gazdă insuficient de bună să le pot păstra
se duc
spre alte zări, spre alte conștiințe
uitând în același moment de unde-au plecat

de pe buzele mele pleacă
cel mai ușor un mulțumesc,
irelevant cui sau pentru ce,
e
cristalin și sigur pe el ca o fată
care știe despre ea însăși că-i frumoasă

gramatica interioară dictează
pentru fiecare frază spusă alte zece
de păstrat pentru mine, alte
sute de paragrafe, toate replici
bune de dat cândva, într-un moment
care știu că nu va sosi niciodată

de pe aceleași buze abia se desprinde
un te iert firav, nesigur
ca un adolescent la primul rendez-vous
când îl spun e sinonim perfect cu
“te-am iertat de mult, dar am zis să afli și tu”

pentru că dacă fiecare frază poate
măcar în joacă fi un descântec,
atunci tot ce ți-am spus vreodată a fost
un joc, un cântec
rău-prevestitor, înaintaș al durerii
surde și oarbe, dar nu mute
de a nu-ți fi fost îndeajuns. azi
cuvintele mele se izbesc de malul nemilos
al indiferenței tardive, sună spart
și nici măcar eu nu mai cred când spun
că m-ai iubit.

#circumstanțială

uneori corpul meu mă urăște,
durerea
rămâne indicatorul sincer, semn
că iar am greșit drumul

atâtea nume în jur care
nu-mi spun nimic.
oameni
adunați ca într-un pomelnic închinat
unei vieți care…
nu mai e

scroll, scroll, scroll.
mi-am pus amanet timpul și-am plecat
să mă redescopăr, să învăț
să mă citesc prin ochii altora,
în sens opus parcă
vechii fugi de mine

realitatea are corp, iar corpul meu
are memorie. ține neapărat
să nu uit nimic.
nici cine am fost, nici cu cine
m-am intersectat,
cu care trupuri
m-am împărțit nedemocratic dând
mereu mai mult decât aș fi putut primi

câteodată,
atunci când eu vreau să uit, iar el nu uită
îmi amintesc că trupul meu
are accese violente de ură uneori,
durerea
îmi amintește continuu cine sunt
scurtează liniile vagi, mentale
și-atunci
îmi privesc lung mâinile gândind
că explorarea începe din interior,
c-a venit vremea
să mă ating de corpul meu cu drag,
ca de-o minune.
un corp cu o istorie imperfectă și un nume

#așteaptă

magia mi se adună în vârfurile degetelor,
mărgele de abac.
în mine e încă viu un miros de tabac
genele, pleoapele, gâtul tresar
imperceptibil împunse de ac

trăiesc lumea prin ochi.
prin buze, prin mâini, prin mișcări. adunarea
senzațiilor de proveniență anonimă.
strâng
povești, poeme și culori într-o vază
și le întorc lumii care mi le-a dat
cu aceleași mâini ce tremurau când le-am luat

mă pierd ocazional în deșirarea
unei narațiuni fără timpuri verbale sau leac.
privesc împrejur, mă întorc, mirarea
din ochii mei e vecină cu marea,
și numai înăuntru-mi văd rădăcina,
chemarea.
dincolo de nori, sub pământ, renegarea.

umblu pământuri străine
în căutarea locului în care să-ngrop
nume ce-au format lumi pentru mine,
rămășițe
de trecut făcut franjuri încă de când
era prezent. lipsa
obsesiei lasă loc
pentru păcate noi
păcate noi, păcat la singular, în doi

m-am întors la mine într-o dimineață
fără să știu măcar că pierderea de sub stern
era a mea de mine,
nu o pierdere de tine. așteaptă.
n-ai însemnat mereu ce crezi,
n-ai fost decât cei doi ochi verzi
ai rătăcirii aspre, grosolane
azi mă vezi în zare, copila
reîntoarsă la ea însăși,
victima
nesfârșitelor mitologii personale