Jurnalul unei oglinzi

34460644-Femme-avec-des-gants-noirs-regardant-un-miroir-Vector-illustration-Banque-dimages-1

Într-o dimineață caldă de vară, prietena mea cea mai bună, Oglinda, cred c-o știți, se decise că e prea mult, că nu mai rezistă, că ea se duce la terapie. Zis și făcut! Intră pe ușă, și primul lucru pe care-l auzi terapeutul, săracul, fu un strigăt de ”Domnule psiholog, eu nu mai pot! Nu. Mai. Pot!”.
-Luați loc domnișoară, liniștiți-vă. Povestiți-mi un pic ce vă nemulțumește.
-În primul rând, pe mine mă cheamă Oglinda, și-n al doilea, nu că mă nemulțumește, dar mă disperă de-a dreptul!
-Înțeleg…ce anume cauzează disperarea despre care vorbiți?
-Nu ce, cine! Colocatara mea scumpă și dragă, colega mea cu care parcă nu mă mai înțeleg! Nu știu ce să mă mai fac cu ea. E o tinerică im-po-si-bi-lă, v-o jur!
-Povestește-mi mai multe despre relația cu ea, și zi-mi pe nume. Pe mine mă cheamă Carl.
-Să povestesc…tu ai vrut-o, să știi! Se trezește dimineața, (după lupte seculare, evident,) se spală, se dă cu niște chestii cărora le zice creme, apoi se-mbracă. În tot timpul ăsta
holbându-se la mine. Și ăsta-i numai preludiul! După, începe aventura. Aplică o chestie cunoscută drept ”bază de machiaj”. Apoi, vine fondul de ten. Anticearcănul. Pudra. Fardurile de obraz și de pleoape. Tușul. Rimelul. Creionul de buze. Rujul. Parfumul. Și-abia DUPĂ!!! mai pleacă și la muncă sau facultate, strigând prin casă că a întârziat. M-a înnebunit, sincer îți zic! Tu știi ce-i aia că a plâns când nuanța ei favorită de fond de ten a fost retrasă de pe piață? Pe soră-mea mai mică, oglinda de poșetă, o ține veșnic după ea. Mi-a povestit sărmana că-și reface machiajul de minim trei, patru ori în decursul unei zile…cică ”să se simtă frumoasă”, auzi! Bietele ei prietene duc o luptă seculară s-o lămurească, ultimul iubit a părăsit-o din cauza asta, dar n-ai ce s-alegi de pe urma ei! A făcut ca toate ielele când l-a văzut cu noua iubită pe la nu-știu-ce sindrofie: o puștoaică nemachiată, îngrijită, îmbrăcată într-o rochiță pastel. ”Cu aia? M-a înlocuit pe mine cu aia? Cu creatura aia fadă, insipidă, fără pic de stil??”, așa a ținut-o o săptămână, ziceai că-i nebună. Bine, chiar e, dar asta e altă poveste deja…
-Deci e dependentă de machiaj…înțeleg…
-Nu, nu-nțelegi. N-ai cum. Că nu e dependentă. E obsedată. Fix genul ăla de fată care supraviețuiește mai ușor fără mâncare decât fără să se machieze. E un calvar să trăiești lângă ea. Și știi de ce e un calvar? Pentru că e trist.
-Da, într-adevăr, chiar e trist. Dar de ce crezi asta?
-Pentru că, uite, ultimul iubit, de exemplu, n-a cunoscut-o. N-a văzut-o niciodată fără machiaj. N-a văzut-o plângând, roșind, n-a văzut-o cu cearcăne de oboseală, nici cu tenul ei imperfect. Tu realizezi cum e să iubești o mască? Pentru că Eliza mea asta e- o mască. Un chip mereu aranjat, mereu desenat așa încât să se încadreze la fix în standardele de frumusețe ”aprobate” de societate. Nu-mi place de ea așa. Știi când îmi place de ea cel mai mult? Dimineața, când văd cu câtă dragoste și grijă se dă cu cremele ei. Am înțeles că alea-s bune, că au grijă de piele. Grija e bună, o aprob chiar și eu. Uite, și eu am grijă de soră-mea (când nu sunt împreună, hai că-ncepe deja să mă roadă gelozia un pic, na c-am zis-o!), e ceva cât se poate de natural. Dar ce urmează, nu-mi mai place. Mi-e dragă Eliza, dar naturală, cu buzele ei mai subțiri, alunița de pe arcul lui Cupidon și cea de pe obraz, cu nasul un pic ascuțit, ca al Cleopatrei, pe care-l desenează să pară cu totul alt nas. Așa face și cu buzele, le desenează cu grijă să pară mai mari. Iar eu asist neputincioasă, când îmi vine să crăp de nervi, nu alta! Auzi, produse de frumusețe! Mai degrabă de pictură… Dar seara…seara îmi luam, cel puțin acum câțiva ani, revanșa, când se demachia, dar acum…acum pur și simplu doarme așa! A avut o revelație ieri, când i-a apărut în NewsFeed pe Facebook o reclamă sponsorizată de la ”Luna mea fără machiaj”, o inițiativă a unei foste dependente de machiaj. Aici sigur e mâna prietenei sale, Andra! Daaa, îți zic eu! S-o fi văzut ce se holba la monitor…mai ceva decât atunci când își pune genele false, că am uitat să-ți zic, dar poartă și d-astea mândra mea. A zis că nu-i vine să creadă, efectiv, c-ar exista și astfel de oameni. Că sunt și femei care n-au nevoie de juma din vopselurile lui Michelangelo ca să aibă încredere în ele. Care nu plâng pentru un fond de ten, și nici nu-și găsesc liniștea și frumusețea după un strat de pudră. Diseară vin fetele la ea să dezbată treaba asta. Ce zici, ar avea vreo șansă, am avea, de fapt, s-o convingem să încerce? Că m-a durut pe mine biletul ăla, Carlito! ”Iartă-mă, dragă-mi ești, dar nu te-aș duce niciodată la o reuniune de familie. Ești prea industrială pentru mine. Pa!”
-Pentru prietena ta, Eliza, nu pot decât să sper la ce e mai bun. Ție însă îți recomand o vacanță în care să te odihnești, iar dacă problema persistă, te pot recomanda unui prieten bun, psihiatru, care îți va prescrie pastile. Bine?
-Perfect! Mulțumesc Carl, nici nu știi câtă nevoie aveam să spun cuiva ce viață duc!
-Asta îmi e meseria!
Morala? Îți place de Eliza? Nu? Mă gândeam eu…Nu abuza oglinda, că nu la ședințe de psihoterapie îi e locul! Vino pe pagina Luna fără machiaj și hai să vedem împreună cum anume se modifică atât pielea, cât și reacțiile celor din jur când ne văd nemachiate, să învățăm una de la alta ce are grijă de ten și ce e doar reclamă! Ce zici, ai curaj?

Sub cerul care arde

Image

Stii, e iarna aici. Iarna si..alte lucruri. Cum ar fi razboiul. Sangele. Saracia si copilasii ce se joaca fericiti. Ca tine, ca mine, ca gheata.

Dar inca ma uit intrebator la cer. De ce atatia nori? De ce acum si nu vara trecuta? Si..de ce mama naibii e zapada rosie si nu alba??!!?! Auzi, zapada rosie.. Am impresia ca-s blestemata, ca o sa mor curand, ca-s un demon. Dar nu, stiu ca-s in regula si singurele mincinoase de aici sunt sentimentele mele. Ca intotdeauna de fapt.

     Poate ca-mi place sa ma vad ca pe o creatura cruda, marsava, avocatul diavolului. Dar nu sunt. De fapt, sunt mai umana decat imi voi permite vreodata sa recunosc. Si nu din cauza faptului ca-s femeie, chiar deloc. Crede-ma. Ah, si apropo..numele meu e Carla.

N-ai putea avea incredere intr-o tipa fara nume, nu-i asa? Nici eu. Nu sunt spion,

relaxeaza-te. De fapt, nu pot spune ca inteleg prea bine de ce a trebuit sa fie razboi. Chiar nu mai era alta cale? Si cand te gandesti ca obisnuia sa-mi placa politica..

  Asa mi-a vorbit vreme de aproape zece minute, un interval la prima vedere urias pentru orice barbat, dar nu. As fi ascultat-o zece ore, zece zile, zece ani. Sau macar pana se termina razboiul asta afurisit.

Era tanara, cu un par lung si negru, ochi albastri si niste buze rosii, incitante. Si vocea aia.. Vocea ei era ca o sonata scrisa de cei mai mari compozitori ai lumii.

Carla era placere. O priveam vorbind si, ca hipnotizat, ma intrebam..cum. Cum poate cineva sa stransforme o taverna saracacioasa, ordinara, intr-un loc atat de atragator. Era pur si simplu magic. Subjugase o intre comunitate, de la  copiii care veneau in crasma inghetati de vantul rece ce sufla afara ca sa-i ceara bomboane si ciocolata calda, pana la batranii care veneau doar s-o tina de vorba.

-Ai pute fi un spion pe cinste. Esti frumoasa, charismatica si isteata. De ce nu?

-Nu sunt. Chiar deloc. Si nu e asta stilul meu de a face lucrurile. E vorba de sarm si alte rahaturi, inteleg, merci, dar nu. Nu acum, nu pentru ei. Ador discretia, misterul si-alte chestii, dar..nu. Stii, am de facut atatea lucruri, atatia oameni de iubit, incat pur si simplu nu mai am timp pentru altii. Lumea mea e prea mare pentru lucruri mici, neimportante, cum ar fi spionajul. Si cand te gandesti ca sunt atatea fete care viseaza sa devina spioni..sa devina niste tradatoare practic!

     O priveam cum mergea prin mocirla zapezii ametecata cu apa, inconjurata de-o droaie de copii ce cantau si bateau din palme si radeau, in timp ce, la mai putin de 100 de metri de ei mirosea a pamant, a sange si a moarte, unde tatii si fratii lor mai mari se dusesera sa se jertfeasca, din spirit de sacrificiu, pentru un ideal obscur, vag, imposibil de cuantificat sau de pus pe masa in timp ce, razand victoriosi, le spun picilor cu glas de bariton, triumfator, “Asta e!”.

Avea lumea ei, defiland lenes in pardesiul ei de stofa cenusie, un cenusiu ce parca deriva din parul ei negru, din tacerea ce apasa orasul intre doua bombardamente si-un geamat sumbru al vreunui nefericit ce si-a sfarsit viata inainte de un asa-zis termen, din sangele ce colorase zapada si facuse zidurile sa erodeze sub desenele care le populau ostentativ, obscen. O recunosteai dupa cum ii zambea soarelui, in timp ce pasea grabita spre

Nu-se-stie-unde, poate spre Nicaieri, sau poate spre centrul fizic al universului, centru descoperit accidental, din cea mai pura intamplare, ratacindu-se si gasind o vagauna.

 

 

 La cum trecea prin lume, ai fi zis ca-i o nimfa, o muza muta ce vrajeste rasucindu-si parul pe dupa ureche, exersand arta tacerii la nesfarsit. As fi putut-o urma, dar nu. N-am putut, nu ca n-as fi vrut. Mi-o doream numai pentru mine, ascunsa undeva sub un cub de sticla, dar n-ar fi fost corect. Fata de lume in primul rand. I-as fi rapit lumii o comoara, iar ei din farmec. Imi doream atat de tare s-o fi intrebat atunci  la crasma ceva..orice, nu conteaza cat de stupid, de evident, de..nu stiu! Regret ca n-am putut, ca am fost dominat de slabiciune, ca, preocupat sa-i urmaresc discursul si sa-i invat gesturile pe de rost,

m-am lasat ca intr-un vestibul pe mine insumi, exact asa cum lasi o umbrela.

   Nu am dormit in acea noapte, ma foiam in pat, anticipandu-i trupul, parfumul, privirile, rasul. Eram la fel de impacientat ca un copil in ajunul Craciunului, doar ca la mine Craciunul avea sa vina in seara urmatoare, nu tocmai la anul. M-am mutat langa fereastra, privind cum fulgi de nea de-un alb perfect cadeau intr-un vals idilic, rosind subit la contactul cu sangele nemuritorilor, la fel ca obrajii unei fete mari la auzul unei tirade vulgare rostita cu emfaza si aplomb de-un filosof mahmur. Ii priveam cazand si ma gandeam la cat de lent trece timpul cand astepti.

O asteptam cumva cu teama, asteptam sa-i aud glasul si incercam sa ma gandesc la ce-i voi spune, la cum o voi face. Si seara vine atat de lent, si cu toate astea as putea sa va jur ca-i simt parfumul, c-o aud. Nici azi nu stiu cum, insa in zgomotele plansetelor, grenadelor, impuscaturilor am simtit ca, pierzandu-ma atunci in urma ei, m-am regasit pe mine.

   Am auzit ca zgomot perpetuu de fundal sacaitorul ticait al ornicului, si mi-a venit in minte razboiul. Ciudat lucru! E prima oara in cei zece ani de cand tot zboara pretutindeni halci de carne in numele patriei si moartea si-a asezat sevaletul pe acoperisul moscheei, hotarata ca va ramane la noi oricat e nevoie pentru a-si putea desavarsi capodopera. Pare ca-i place la noi.

Atunci cand a rabufnit toata drama asta eram mic, nu stiam ce-nseamna. La vremea aia eram un pusti de doispe ani care se catarase pe zid si radea de bucurie ca vedea soldati si arme adevarate, in timp ce mama, bunica, surorile si matusile plangeau alaturi de intregul oras ca tata, la fel ca atatia altii, plecase la razboi. Ele stiau ca n-are sa se mai intoarca, eu stiam ca pare un joc amuzant si ca vreau si eu. Acum insa, as da multe doar sa-l stiu sfarsit, o amintire pierduta, un cosmar ingropat Nu-se-stie-unde, in fundul pamantului.

Si, fara sa stiu cand, a venit ziua, a trecut, si-a venit seara. Mult-asteptata mea seara, seara in care speram cu toata puterea de care era in stare un suflet buimac, vechi de abia douazeci si doi de ani. Apusul ce inaugura seara era de-a dreptul genial, un preludiu intimidant a ce-acea sa urmeze.

  Cerul era, desi senin, rosu. Rosu de la atata soare ce arsese fara sa topeasca zapada inchegata, cristalizata, ca un monument, rosu ca o oglinda fidela a ceea ce era in plina desfasurare aici jos. Sau, mai degraba, aproximativa, caci el nu trecea imaginea prin filtrul negru de carbune ce ni-l impune, ca pe o dogma moartea, ce inca isi mai picteaza de zor tabloul.

Intru in taverna pregatit aproape de orice, mai putin pentru ceea ce avea sa urmeze. Pentru asta, trebuie s-o spun, nu m-ar fi putut pregati nici un maestru si nici un profet.

-Esti din nou aici..oare de ce?      

  Atunci..m-am blocat. Nu m-am asteptat sa-i simt suflarea in ceafa, sa-i simt parfumul sau sa-mi vorbeasca.

-Pai, nu stiu, tu sa-mi spui.

-Bine, daca tii neaparat iti spun. Esti aici din cauza mea. Crezi ca nu stiu? M-am prins inca de cand ai intrat aici. Erai tacut, cuminte, ascultator, aproape docil. Si vrajit. Ascultai tot, nu vorbeai, nu..nu! Si te-am simtit privindu-ma, chit ca nu ma uitam spre tine.

Si-apoi, te-am  vazut cu coada ochiului mergand in urma mea. Atunci m-am temut, dar cand am vazut ca nu ai nici o intentie in ceea ce ma priveste, m-am  mai relaxat si eu putin. Esti un visator, nu-i asa?

-Da, mai mult ca sigur. Nu te gandi ca am vrut sa-ti fac rau, n-as face asta nimanui. Pot fi orice, dar nu un animal. N-am putut niciodata nici intelege, nici fi ca animalele astea care se omoara unii pe altii cu atata ardoare. Eu unul n-as putea.

-Adevarat, nici eu nu pot intelege, si cu atat mai mult accepta asta. Si groaza e ca dureaza.

    M-a mirat tonul transant al acestei fiinte de altfel asa de suava. Era uimitoare cand se incrunta si devenea impulsiva.

-Stiu unde stai, o sa trec pe la tine.

Ii zise si-l pupa pe obraz, incepand sa rada cu pofta.

  Eram naucit. Nu-mi venea sa cred, si   cu toate astea..era. Pata de pe obrazul meu o spunea, o arata. Acum aveam si eu un stigmat, rosul de pe cer si din zapada, de peste tot.

Plec, constient de faptul ca acum era momentul cel mai potrivit s-o fac. Dar a doua zi, iesi la rugaciune pe jumatate mort de nerabdare, ca sa-mi zica un batran mai glumet ca, la mai putin de un sfert de ora dupa a plecat si ea.

  Eram nedumerit, nu aveam nici macar idee despre ce-avea sa ma astepte, despre ce ar fi putut urma. Ziua ce-a urmat am petrecut-o langa fereastra, ganditor, cu cana de cafea devenita ritualica deja in brate, contempland imprejurimile. Si tot stand acolo, ca pietrificat..vad. Vad ca, pentru prima oara dupa mult timp..ploua. Ploua, ploua asa cum

n-a plouat niciodata, cu lacrimi mari de inger ce mor atingand zidurile gri, asfaltul negru si marea de rosu ce-a acoperit pamantul, zapada-nsangerata.

 Stiu ca-i devreme, dar cumva sper la o primavara precoce. Ma sufoca, ma arde atata rosu si atata fumuriu ce mi-a invadat spatiul, universul, ba chiar intreaga mea fiinta. Si, cu toate astea, sunt singurul ce pare ca nu mai vrea, ca nu mai poate, ca nu mai rezista. Ceilalti nu par deloc ofensati ca moartea le-a confiscat culorile, bucuriile, zambetele abuziv, ca o dictatoare, fara ca macar sa dea de stire despre cat o sa dureze toata degringolada asta.

   Dar nu. Isi duceau viata-n crasme, prin buticuri, de azi pe maine. Ei se adunau la crasma sa se certe pe politica si pe un razboi ce nici macar nu le apartinea. Ele- la diverse buticuri, la eterna barfa. Atata vreme cat aveau dreptul lor la sporovaiala, le era bine. Sau se amageau asa macar. De parca mai conta ceva in momentele in care radiourile nu mai pridideau cu necrologurile celor ce mureau chiar in acele secunde pentru o patrie marsava, ce-avea sa-i uite in mai putin de doua zile.

Lacrimile batranelor se-mpleteau cu ploaia ce nu mai contenea, rasetele nestiutoare se contopeau intr-un cantec ancestral, pagan, cu plansetul maicilor si gemetele ranitilor si toate formau o fresca ireala de pe meleagurile Acelui rau pe care nu-l mai invoca nimeni deja, ca a-nvatat drumul singur si-acum nu-l mai dai dus.

 Asa ma gandeam, nemaivazand nimic in jur, si-as mai fi stat asa mult si bine, prada unui haos din mine ce-l imita pe cel de-afara, daca nu m-ar fi trezit doua batai ferme in usa. Am sarit de pe scaun ca ars, scuturandu-ma de toata letargia in care zacusem pana atunci.

Oare sa fie ea? Mi se parea imposibil sa se tina de cuvant, sa fi vorbit serios cu..unul ca mine. Adica, bani n-aveam (n-avea mai nimeni pe vremurile-alea, dar asta nu-i o scuza,) nu eram nici Adonis, si nici nu stiam toate tainele universulu, deci ce sa vada la mine, o prajina cu par lung si ondulat, de culoarea frunzelor toamna?

   M-am dus sa deschid, plin de-ndoiala, cu inima cat un purice. Intr-adevar, in prag era ea. Cu parul ud, nemachiata, cu ochii mari si-obrajii rosii, fara umbrela, ma astepta cuminte.

-Ai cam stat pe ganduri daca sa-mi deschizi, imi spuse ea trecandu-si mana prin parul meu. Nu credeai c-am sa vin, asa-i?

-Lasa, iti spun dupa ce credeam si ce nu, acum intra-n casa. Tu n-ai auzit de umbrele,

asa-i?

-Oh, ba da, insa nu le suport, sunt asa de incomode si de nepractice!

-Uita-te la tine, esti uda leoarca!

-Si? Ce daca? ma intreba ea cu ochii mari, in timp ce-si lepada paltonul.

   O priveam de la distanta, contempland-o cum se instala, cu cata gratie o facea, in viata mea ce nu facea nici doua cepe degerate.

-Esti..

-Frumoasa? Te rog, n-o mai spune si tu, m-am saturat asa de rau de placa asta.. Stiu c-o gandesti, dar nu mi-o spune!

  Era, printre atatea altele, singura femeie cunoscuta vreodata care..n-a vrut sa i se spuna ca e frumoasa. Si asta..desi era, chiar si vraiste, nemachiata. Sau, mai ales asa. Desi era. Mai ales cand o priveam cum statea tolanita in pat aidoma unei pisici rasfatate, imbracata doar intr-un tricou alb. N-o mai cert, ma asez langa ea, constient de ce-avea sa urmeze. Incui usa, pun de cafea si ma pun in pat.

   Ochii ei aveau o sclipire ciudata, din alta lume parca, mustind de pofte si dorinta. As fi tabarat asupra ei la fel cum un lup flamand tabara pe iedul neajutorat, dar nu. Stiam prea bine ca, daca a venit cum promisese, nu mai putea sa reziste, sa se abtina; asa ca o las pe ea.

Imi ia mana si-o duce, incet, intre coapse. Era goala. Nu venise decat cu cizmele, tricoul si-n palton. Ma ajuta sa ma dezbrac, iar apoi, pe-un ton inocent, ma-ntreaba:

-Stii ce vreau de la tine, nu?

Raspunsul, la fel ca realitatea de altfel, era evident, asa c-o ajut sa scape de tricou.

  A fost noaptea in care pot spune cu siguranta ca am vazt cerul arzand, arzand din temelii, mangaiere dupa mangaiere, clipa dupa clipa, tipat dupa tipat, orgasm dupa orgasm. Era o adevarata profesionista, iar eu un novice debusolat, ce nu-si mai permitea sa creada in iubire.

Ea a plecat, eu am ramas la fel, acelasi Tudor sceptic si ganditor, care nu mai vrea si nu mai asteapta nimic de la nimeni. Insa spre deosebire de-atunci, am un portret viu in creion al perfectiunii. Pe care, in treacat, n-o s-o mai caut. Nici pe ea, nici motivele sau finalul razboiului. Doar le contemplez, vizibil pasiv.

    Ca razboiul pare sa nu aiba termene, iar perfectiunea adresa. Asa ca ma reasez la fereastra, s-ascult timpul cum curge, cum picura. Dupa ce am trait atatea in atat de putin timp,ce mi-ar mai ramane bun de facut? Zi si tu, n-ai fi facut la fel?