Cum să spui totul tăcând: Ioșca.

Știți bancul ăla cu “Gabriel Garcia Márquez, Marin Preda, Federico Fellini și Giuseppe Tornatore intră într-un bar.”? Nu, fiindcă asta nici măcar istorie contrafactuală nu-i. Și, totuși, Ioșca are câte ceva de la toți patru.
Ioșca are ceva din dramatismul și candoarea filmelor vechi italienești. Copilul de la finalul romanului, copilul Ioșca de pe front, seamănă mult cu eroul lui Tornatore, cu puștiul care se împrietenește cu bătrânul ce punea filme în Cinema Paradiso. Doar că micul Ioșca se împrietenește cu…tăcerea.
Ioșca are ceva din finețea cu care Márquez te face să te întrebi cât și ce din realitatea pe care o cunoști tu e prezentă în roman. Unde începe magicul, ficțiunea, și unde începe și se termină legătura cu realul. Valea lui Ioșca, nenumită, e exact un astfel de loc. Un loc care poate fi oriunde în România regimului comunist și tranziției de după. Un loc care te lasă doar să ghicești, printre nuanțe, timpul.
Ioșca e politic, în măsura în care și Ilie Moromete e politic. Doar că în moduri fundamental diferite. Ioșca e un artist, un flâneur ce stă locului. Un păstrător al unei inocențe atemporale, înrudit îndeaproape cu Guido al lui Fellini.
El trăiește, iubește, își face treaba și tace. Nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles sau iubit. Nu îi sunt necesare ca să se facă apreciat de comunitatea văii. Iar asta e ceea ce-l face special. Faptul că tăcerile sale îi redau fidel personalitatea. Felul în care iubirea e desenată în Ioșca tot așa, tăcut. Nici viața, nici iubirea cea adevărată n-au nevoie de prea multe cuvinte ca să poată fi. Ele oricum sunt.

Ioșca e un roman în care timpul devine o convenție exterioară lumii de pe vale. O lume unde Ioșca, Popa, Doctorul și Maistrul sunt patriarhii unei lumi ce stă să-nceapă. O lume tăcută, a celor ce-au evadat din lumea cealaltă, gălăgioasă și atât de încâlcită. O lume care va începe mult mai târziu, de fapt, abia cu venirea primei femei pe vale.
Cu oficierea de către popă a primei nunți. O lume care începe cu Ilona. Marea iubire a lui Ioșca. Un moment care pe tine, cititor, te fulgeră, te tulbură, la fel cum vedenia Claudiei îl tulbură pe Guido, iar pe Ioșca, vederea Ilonei.
Poate nu întâmplător Ilona este dublul lui. O femeie cuminte, care trăiește și iubește fără prea multe cuvinte. O femeie care n-are nevoie de pălăvrăgeli ca să se integreze într-o comunitate a bărbaților, altminteri.
În Ioșca, cerul și pământul, cu toate ale lor, se întâlnesc și se înfruntă deschis, ritualic aproape, prin intermediarii lor, Popa și Doctorul. Modul în care cei doi se ceartă doar ca să se despartă, de fiecare dată, ca doi prieteni, e poate cea mai elocventă ilustrare a faptului că materia și spiritul sunt complementare, nu dușmane. Iar momentul în care Doctorul merge în chilia Popii, unul construit cu multă măiestrie și atenție la nuanțe de către autor, rămâne o ilustrație subtilă a felurilor în care spiritualul și materialul se întrepătrund.
Iar asta pentru că Ioșca e, înainte de toate, un roman al ideilor. Un roman despre Iubire, despre Om, despre Istorie, despre Timp. Un roman cu fraze lungi, cu imagini vizuale puternice, un roman cu un ritm al lui, de care nu te lasă să te desprinzi. Pe care-l citești pe bucăți, nu dintr-o răsuflare, așa cum îți zice primul impuls.
E un roman cu umor, în care omul trăiește sub vremile ce îl ajung, până la urmă, chiar dacă modul în care o să apară ele pe vale e unul abrupt, și prin contrast, ilar.
Fellini sigur ar râde de mistificarea bătrânului Ioșca în lumea de dincolo de vale.
Un roman sensibil, scris cu dragoste față de natura umană cu tot ce înseamnă să fii om. Un roman în care pierderea iubitei, a Marii Iubiri, dă măsura umanității personajului. Un roman care-ți spune, care-ți arată că limita umanității tale e răspunsul la întrebarea Câte poți pierde până în punctul în care te dezintegrezi ca ființă?
Pentru că, dincolo de tăcerile lui, dincolo de viața aspră dusă înainte de a se muta pe Vale, Ioșca rămâne cel mai uman dintre pământeni, un personaj pe care vrei și în același timp ți-e teamă să-l iei în brațe.
E un roman de citit mai ales dacă uiți că uneori, e bine să taci. Că liniștea e bună și în afară, dar mai ales înăuntrul tău. Că iubirea și viața nu au nevoie de cuvinte să se întâmple, o vor face oricum. Că uneori e bine să taci, să asculți și să observi.
Un roman ce trebuie văzut, simțit. Un roman mare, care te va trece prin toate stările, folosind toate mijloacele expresive. Un roman mare, greu de uitat, pe care sper să-l citiți cât mai mulți.

Dependenta

Image

-Stii, sunt dependenta de multe lucruri. Poate chiar de prea multe, dar nu pot sa spun ca-mi pare rau, ca regret sau ca as face orice pentru a ma trata, pentru a scapa de blestemul dependentelor. Nu, dependenta nu-i nici pe departe un blestem, ea-i insasi voluptatea existentei, o existenta ce-ar fi atat de anosta fara ea..Viata ii datoreaza totul, toata savoarea, toata sclipirea, toate momentele-i de neuitat,

insa nu poate s-o recunoasca. Nu poate si nu vrea s-o recunoasca, dracu’ stie de ce…

       Asa-mi spunea Anna acum cateva zile cand am trecut, din graba, pe la ea. E o faptura tare enigmatica, doar prostii si psihopatii, in simplitatea lor, se pot lauda ca o-nteleg.Vocea ei ce atinge tonalitati uluitoare-atunci cand povesteste m-a sedus din prima, iremediabil.

Caci, trebuie sa-ti spun draga faptura ce ma privesti atent, citindu-ti-se o nuanta de mirare in pupile, ca Anna nu povestea. Ea se povestea pe sine in acord de muzici

ne-ntelese in timp ce se juca, rupta de realitate, cu nasturele camasilor de jeans, cu bucla-i aurie ce se oprea pe sani, cu faldul de matase al perdelei, ca intr-o transa ludica, o transa ce atrage, ce seduce cu voluptatea ultimei priviri.

-Sa stii Van, eu sunt o fire voluptuoasa, nu-mi place sa rezist tentatiilor. Pana la urma, daca mor maine, va muri totul cu mine. Pare ca nu? Ba da, depind de multe… Depind de buchetele de lavanda si busuioc pe care mi le aduce bunica de la parter, de cafeaua bauta in parc, in timp ce ma perind pe caldaramul mereu umed, prin racoarea diferita de la o ora la alta, desi in esenta e mereu aceeasi..de tine…

-De mine?cum asa?

-Da, de tine. Tu esti ascet, n-o sa-ntelegi vreodata ce simt atunci cand iti aud pe trepte pasii, cand iti adulmec parfumul in timp ce tu mai ai doar un etaj pana la mine..Nu-ntelegi.

-Tu ma iubesti? am intrebat-o oarecum speriat de gandul ca as putea avea dreptate.          Pana la urma, era cea mai frumoasa din suburbii..cu par lung, de culoarea graului copt si moale cum e matasea, cu ochii negri, migdalati ce-ti sfredeleau tot ce-ai crezut ascuns sau intim, cu buze rosii, ce iti zambeau vinovat, indecent, dar sincer, cu forme pline si armonioase. Orasul asta amarat nu vazuse nicicand ceva mai frumos.

-Dragoste? Ei, as!! Nu dragul meu, eu nu mai iubesc oameni. Eu iubesc doar viata. Si asta..cum stiu eu, prin simturi. De ce taci, la ce ti-e gandul?

      Mi-aduc aminte cum am cunoscut-o ; era iarna. Eu, biet student amarastean, veneam cu trenu-acasa nu de drag, insa speram ca imi vor mai da bunicii niste bani. In tren, in tot compartimentul, eram doar noi. Afara se-asternuse un strat gros de nea iar ea era atenta pe fereastra, ca si cum ar fi fost in loja la cel mai reusit spectacol. Si, evident, (sau asa mi se pare-acum,) tot ea a rupt tacerea.

-Nu-i asa ca totul pare acoperit de omat ca intr-un vis frumos? Si rotile de tren ce canta parc-un cantec mut..

    Rotile trenului pe sine nu stiu dac-au cantat vreodata, dar vocea ei ingana parca o melodie dulce, de copil feeric, fericit, si seninatatea cu care mi-a zis c-o cheama Anna, m-au dezarmat iremediabil.

-Intr-adevar, orasul nins sub cerul cel albastru e superb. Imi pare bine, eu sunt Van. Tu unde mergi?

-Eu merg acasa, la bunica. Iesi la ceai?

-Cu siguranta, mai ales ca si eu tot la bunici ma duc.

-Ce binee! Vom fi prieteni tare buni Van dragule, simt eu si-ncepu sa rada si sa bata din palme cu incantarea copilului ce-si gaseste in cadou jucarioara mult dorita.

       La ceai am iesit a doua zi cand altii erau deja la cina. Mi-a povestit ca-i dependenta, ca ea nu poate fiinta fara sa simta. Atunci, recunosc, m-am uitat la ea asa cum te uiti la o ciudata, dar mi-a trecut atunci cand m-a privit in ochi. Intreaga ceainarie  era goala, eram doar noi si-acea batrana blanda, buni Clara. Lumina calda ce cadea in valuri peste noi ii dadea Annei alura de enigma ce o definea atat de bine. Am vorbit tare mult atunci, mi-a povestit ca e fugara dintr-un sat uitat de lume si ca ea stie ca e sortita esecului intr-un oras mare ca asta, insa trebuia.

-Ma erodam usor dar sigur, asa cum apa repede macina piatra, si-am plecat. Am zis ca poate in oras va fi mai bine, dar cand veneam amandoi in tren am inteles – pentru mine nu va fi bine nicicand. Si e firesc sa fie-asa, ce stiu sa fac? Nimic, decat sa povestesc si, cum zic ceilalti, sunt frumoasa, desi eu una nu ma vad. E prea putin Van ca sa supravietuiesc, ma crezi? Si nici pe tine nu te vad prea implinit.

-Nu e adevarat, glumesti? Ai mai mult decat e nevoie, si nu sa supravietuiesti, ci sa invingi! Si lasa-ma pe mine, stiu ca-s o loaza,nu inteleg de ce sunt eu aici cu tine, cand va putea fi oricare dintre ei. Fa-te actrita!

-Actrita zici? Sarac naiv, actritele nu se povestesc pe sine, ele redau ca niste masinute ideile atator autori, nu mai sunt ele cand le vezi pe scena. Ori daca nu sunt eu, atunci cine mai sunt? Nu, nu putea fi nici un altul, si nu pentru ca te-as iubi pe tine, ci pentru ca suntem la fel. Inadaptii lumii de care, la modul teoretic, apartinem. Practic insa…

        Si ofta adanc, intr-un mod in care nu mi-am mai dorit s-o faca vreodata si care m-a zguduit profund pana-n maduva oaselor, pana la lacrimi. A vazut, si- venit spre mine sa ma mangaie, cum mangaie mama un copil ce nu poate s-adoarma. Avea o mana calda, fina si mirosea a crin si levantica, un parfum ce te-mbata si pe care nu-l mai intalnisem niciodata pana atunci.

-Te-am speriat? Nu trebuia, zise luandu-ma de mana si razand cu pofta. De fapt, esti inca un copil, ceea ce-i un lucru bun.

       Nu mai stiam ce sa cred. Trecea de la agonie la extaz intr-o secunda si parca avea complice-n tangoul asta aprig intreaga lume. Nu pot spune ca am fost vreodata indragostit de ea, cel putin nu iubirea aia focoasa, dementa si rodnica, nu. Dar am indragit-o, am indragit-o asa cum indragesti ceva despre care nu stii prea bine cum, insa a devenit vital pentru tine, care te-a subjugat fara ca macar sa-ntrebe daca vrei, daca o lasi, daca poate. O indrageam si noptile in care ma tortura insomnia stateau tot sub semnul ei. Umblam in varful picioarelor prin odaie, fumand ca un trc, iar in momentele bune ale acelor nopti sacrificate o revedeam mintal, asa cum isi vad budistii zeii in timp ce meditau. Ma mai jucam cu buchetul de lavanda ce mi-l lasase pe noptiera mai demult, iar cand intr-un final izbuteam sa adorm, soarele se ridica din ape lucitor, lovindu-ma in ochi cu violenta.

Si-a fost bine. Ne-au trecut asa, zi dupa zi ca margelele insirate pe ata, zece ani. Iar tocmai cand nu mai credeam, cand reusisem sa ma mint ca va dura la nesfarsit, gasesc in pat, pe velinta de lana, o carte si-o scrisoare.

   M-am dus, manat de curiozitate, ca sa vad. Stiam ca-s de la ea, nu erau dubii, insa am vrut sa vad cu ce ma mai surprinde. Pe pat zaceau “Cronica unei morti anuntate”, iar crenguta deja ritualica de lavanda fusese inlocuita cu una de rozmarin, si-un plic lila A fost prima mea teama justificata in ceea ce-o priveste pe intangibila Anna.

        Am deschis scrisoarea ingrozit, speriat, dorindu-mi, pentru prima oara-n existenta mea de fluture sa n-am dreptate. Dar…n-a fost sa fie.

Cu ochii impaienjenati, am reusit sa citesc:                        Scumpule, nu ai de ce sa-ti faci griji, sunt mai bine ca niciodata. Nu vie, dar bine. Am luat-o de la un capat la altul ca sa ma conving de ceea ce doar banuiam – ca lumea asta nu e pentru mine. Intamplator sau nu, ultimul meu voiaj a fost cel in care ne-am intalnit si am ramas ca sa-ntelegi ca nu-i de fapt nici pentru tine. Ti-am lasat cartea ca sa stii cum am murit. Vino si tu aici si n-alarma pe nimeni, nu e cazul.

Ti-am spus pentru ca, ani de-a randul ai fost mon raison d’être, templul meu, asa cum tu m-ai contemplat pe mine, dar n-am lasat sa se vada, n-am vrut sa suferi. A ta enigma, dependenta, Anna.             

P.S. Te astept langa mine curand. Nu ma lasa sa tanjesc dupa tine.”

       Cu ochii incetosati de lacrimi si durere, m-am aruncat in gol, in plin abis, de la mansarda, ca s-o gasesc acolo, neteda si-nmiresmata, in rapa unde si-a ars existenta. Si nu regret nicicand viata avuta-nainte de scrisoarea scrisa pe hartie parfumata, ingrijit, aceasta himera fada-vinetie a nemuririi, a realei fiintari.