spațiu

geamul ce dă spre Strada Speranței e murdar
Speranța nu mai stă acolo de mult.
e Strada Deznădejdii, colț cu Nostalgiei
de-acum.

e o stradă ca oricare alta,
și totuși e acea stradă
pe care viața mi-a demonstrat periodic
că bate ficțiunea tocmai fiind reală
și că realismul magic e în stradă.

are nume, prenume, emoție și umblă
teleleu pe cine-știe-unde, sub
atâtea înfățișări câți oameni
întâlniți într-o viață de om
care n-a uitat să trăiască viu.

acolo și doar acolo trăiește și el,
iar ce găsești între coperți e doar o copie fadă,
fațadă a întâmplărilor de aici și de aiurea.
pentru că limbajul omului e ficțiune de lunea până lunea,
născând întâmplări și mascând adevăruri
de când există lumea.

pe sub fereastra de la colț
trec oameni. multiversuri pitite
pe după aparențe încarnate
ce lasă loc de interpretări voalate; la ei
nimic nu e doar ce se vede.

în orice clipire e timp
care traversează vieți mergând
spre cine știe unde.
în fiecare gest, un spațiu.
teritoriu de graniță între
ce s-a făcut și ce s-a vrut,
orice tăcere, o moarte sub acoperire
și sub fiecare cuvânt se ascund blesteme.
sunt doar oameni vii, nimeni nu se mai teme

și dacă nimic nu-i ce pare,
gesturile organizează și asamblează
spații după spații, interacțiuni
ale oamenilor în carne și oase
unii cu alții și fiecare cu el însuși,
mai după tipar, mai în derivă,
fiecare gest trage după sine altul
ca o locomotivă balon de săpun,
îl fac și se evaporă până următorul
e măcar gata de drum.

prin geamul murdar se mai vede
doar realismul, că magia
a băgat divorț în piață.
nu se mai regăsea, se otrăvea
cu fiecare gest, clipire, tăcere
întâmplate cu el. lângă el.
l-a dat pentru ce-i promisese mafia,
dar dincolo de povești
se săturase să fie de fier
când focul din ea îi cerea
liniște și miros de crizanteme,
mătase și fulgi, bătaie cu perne.

și realismul cutreieră lumi
nemaigăsindu-și locul, spațiul,
că lumea lui se mărginește la cât întinde brațul.
se-ntreabă ce-nțelege magia din lumi,
dar magia a rămas în ea însăși
prea obosită să dispere,
prea cinică să spere,
se caută pe dinăuntru, a orbit,
toate lumile de afară îi par străine
ca o bucată ascuțită de grafit
și nu știe ce caută, că nu s-a mai rătăcit.
râde, respiră și expiră durerea, zicând
că ce-i magic n-are sfârșit
de fiecare dată când vede că ea
intră cu fiecare ploaie mai adânc în pământ.

între timp pe bulevard viața curge la fel,
doarme mărginit de cei mai anoști tei,
tăcerea lui e-o moarte prelungită
nu vrea să știe ce s-a ales de ei
doar doarme și respiră tragism peste
legiunile cu ochi goi ce-i întrerup intimitatea,
un fel de loc rău pentru oameni
ce-i trec fără să știe granițe despre care
nimeni nu știe să existe, volatile ca o boare
până să existe pentru orbi, se pierd în uitare
viața pe Dezamăgirii e la fel ca ieri,
nimic nu se-ntâmplă când totul dispare
și, cât nu trăiește, nimic nu moare.

Ziua 10

azi m-a trezit lumina;

lumina din mine, care

se prelinge pe păr.

se plimbă pe toată pupila,

coborând în jos, tot

mai jos și mai jos,

până la întâlnirea cu

lucirea de-o asprime

molatică a inelului.

 

da, m-am trezit,

am deschis ochii larg

și m-am speriat, căci

nu știam să fie-n mine,

acolo undeva un așa

izvor de lumină, cândva

acolo nu era decât

o vastă-ntunecime

 

acum stau în capul oaselor,

în fața oglinzii,

și pentru prima oară

m-am întrebat

”aoleu! dar dacă se vede?”

și-atunci oglinda mă liniști:

„nu te speria, lumina asta

o vezi doar tu și încă vreo câțiva.”

 

așa că m-am îmbrăcat

și-am plecat să arăt lumii

noua mea ființă.

și, ce să vezi, au văzut!

fix în ziua aia am re-dat

de tine, și-am rămas

gură-cască: tu ai văzut

lumina din păr, din ochi,

de pe inel; ba mai mult,

mi-ai spus că a fost dintotdeauna acolo,

o văpaie mută,

care m-a dirijat prin viață

ajutându-mă să nu

mă pierd pe drum

 

dar cum toate drumurile

duc la Roma, se pare că

fiecare-i o Romă umblătoare,

unul pentru altul,

ca un animal de pradă.

așa ne-am găsit,

așa ne-am pierdut,

și tot așa o s-o ducem

la nesfârșit, la fel

ca o poveste spusă mereu.

 

și-abia acum înțeleg

că lumina neonului, a

lunii-n miez de noapte,

a soarelui în apus

și-n general toată,

dar toată lumina-ntâlnită

n-a fost decât un

banal preludiu.

atâta lumină numai

ca să o văd pe cea

din mine, un felinar

ce vine în întâmpinarea regăsirii.

 

risipă? la cât de

vital e evenimentul,

pentru existența

unui noi transdimensional

ce traversează ca pe-un hol

întreg timpul

fiind aproape mistic,

devine cam prea puțin,

o simplă rază de lumină.

între timp, lumina din privirea mea

te măsoară, întrebându-te mut:

încotro?

15f988549db680fa73585af3fcc8414b