#insomnia

doctore, nu pot să dorm,
mă ține luna într-o parte,
îmi
agață de degete imposibilul
și-mi cântă de leagăn
în limbi neștiute

mă învelește în lumini
și umbre, reci, tăioase,
doar-doar
am să rămân lângă ea,
geloasă ca o amantă
a cărei primă tinerețe s-a irosit în van

luna nu mă lasă să dorm,
mă ține trează în căutarea
Acelui drum înspre acasă
și-mi amintește atunci când eu refuz
că-i vremea să mă uit spre înăuntru,
că eu port
deja în zâmbete și în priviri strămoșii

stai liniștit, doctore, n-am venit
nici ca să mă tratezi, nici să mă plâng,
insomnia
cu origine stelară, selenară
mi-e dragă, la fel de dragă ca iasomia.
nu-mi caut leac, îți povesteam doar,
pentru că știu că tot ce rămâne
sunt poveștile și-o adunătură de stele
așa că-ți spun povești în timp
ce ochii mei se plimbă printre ele,
trecând prin gardul rațiunii, din nuiele

#interzis

Art by Serj Zărnescu

repetitiv. vis-musafir,
același de ani
finalul
niciodată aflat

rigid. omul care
s-a legănat în obsesie până
și-a luat o bardă și-un șmirghel
și-a plecat să cutreiere lumea,
căutător
de contrarii pe care să le transforme
în oglinzi

linear. trecutul
pe care-l știu pe de rost,
troițele
sub ale căror acoperișuri putrezite îmi caut
loc de tras sufletul când viața
nu mai ține cu mine

pasiune. pusă pe pauză,
contactul
fizic necenzurat cu un alt om e luxul
separator între extaz
și nebunie

natural. tot ce am luat vreodată
de-a gata. umbra copacilor,
privilegiu
moștenit de azi pe mâine
de dinainte să cunoască timpul

interzis. tot ce-am avut odată
în podul palmei,
amalgam
de stări concret-cubice, niciodată perplexe
femeia care obișnuiam să fiu râde
de pe marginea lunii
“mă voi întoarce”, îmi șoptește
liniștitor înainte să se crape
iarăși pânzele cerului de ziuă

#profetic

briza lui august închide în ea
semnele pustietății reci
de mai târziu. mă lasă
să ghicesc în izul rece tot ce va urma.

frumusețea mut-a apusului acoperă
cu strălucirea ei de zâmbet sfârșitul
unei alte zile. promite
o altă dimineață cu gesturi mărunte, o altă
voce somnoroasă ce-njură
în gând, printre dinți, murmurat cafeaua
ce nu vine singură lângă pat niciodată.
cândva, o să găsești pe cineva căruia să-i pese,
să vrea să știe cum îți place cafeaua
îmi șoptește raza de soare ce vine
prin geam, pe sub draperii, după mine.

soarele se-nmoaie pe pielea mea
ca un zâmbet timid de școlar.
promite c-o să mă mângâie iar
la o incertă dată viitoare
până atunci, mă admiră nostalgic din depărtare

în spatele fiecărui flirt stă pitit
momentul tăios al rupturii.
zâmbesc timidă-n colțul gurii
spre tragicul cândva ilar.

în umbra micilor plăceri
doarme mereu o profeție.
ea-mi spune că nu-i dat să fie
nimic cu status permanent.
că-i imoral, că-i indecent…
râd și-o întreb: “ce-mi pasă mie?”

pielea mea rămâne locul unde
senzațiile își dau întâlnire, aici
soarele lasă indicii și luna desenează hărți,
vântul mă-mbracă alene și
nimic din tot ce-i omenesc nu rămâne străin,
nici măcar când alți oameni m-așteaptă să vin.

amân împlinirea profeției
care-mi urlă că finalu-i invariabil,
de neocolit, inevitabil,
prin mișcare. lent
mă arcuiesc de spate, cobor, lent
sunt gata pentru o altă zi,
lent împlinesc ritualuri vechi
deși
știu că se va sfârși
cândva lentoarea mea și ea.

azi nu e ziua aia. azi
culori, parfumuri și senzații
se împletesc, îmi trec prin față
la fel ca-n prima dimineață
din an în care soarele
mă lasă să m-alint în razele
eliberate-ntr-un sfârșit de iarnă.

profetic, senzația de strânsoare
vine ca un semnal, acaparatoare,
purtătoare de mesaje-a durerii
ce va să vină. azi
pielea mea pe pielea ta are
aroma amăruie a profețiilor împlinite
și izul de contrabandă al bucuriilor finite.
azi
în spatele zâmbetului nu mai toarce durerea,
e totul sălbatic, subton de-altceva. azi
nici nostalgia nu mai e ce era