#profetic

briza lui august închide în ea
semnele pustietății reci
de mai târziu. mă lasă
să ghicesc în izul rece tot ce va urma.

frumusețea mut-a apusului acoperă
cu strălucirea ei de zâmbet sfârșitul
unei alte zile. promite
o altă dimineață cu gesturi mărunte, o altă
voce somnoroasă ce-njură
în gând, printre dinți, murmurat cafeaua
ce nu vine singură lângă pat niciodată.
cândva, o să găsești pe cineva căruia să-i pese,
să vrea să știe cum îți place cafeaua
îmi șoptește raza de soare ce vine
prin geam, pe sub draperii, după mine.

soarele se-nmoaie pe pielea mea
ca un zâmbet timid de școlar.
promite c-o să mă mângâie iar
la o incertă dată viitoare
până atunci, mă admiră nostalgic din depărtare

în spatele fiecărui flirt stă pitit
momentul tăios al rupturii.
zâmbesc timidă-n colțul gurii
spre tragicul cândva ilar.

în umbra micilor plăceri
doarme mereu o profeție.
ea-mi spune că nu-i dat să fie
nimic cu status permanent.
că-i imoral, că-i indecent…
râd și-o întreb: “ce-mi pasă mie?”

pielea mea rămâne locul unde
senzațiile își dau întâlnire, aici
soarele lasă indicii și luna desenează hărți,
vântul mă-mbracă alene și
nimic din tot ce-i omenesc nu rămâne străin,
nici măcar când alți oameni m-așteaptă să vin.

amân împlinirea profeției
care-mi urlă că finalu-i invariabil,
de neocolit, inevitabil,
prin mișcare. lent
mă arcuiesc de spate, cobor, lent
sunt gata pentru o altă zi,
lent împlinesc ritualuri vechi
deși
știu că se va sfârși
cândva lentoarea mea și ea.

azi nu e ziua aia. azi
culori, parfumuri și senzații
se împletesc, îmi trec prin față
la fel ca-n prima dimineață
din an în care soarele
mă lasă să m-alint în razele
eliberate-ntr-un sfârșit de iarnă.

profetic, senzația de strânsoare
vine ca un semnal, acaparatoare,
purtătoare de mesaje-a durerii
ce va să vină. azi
pielea mea pe pielea ta are
aroma amăruie a profețiilor împlinite
și izul de contrabandă al bucuriilor finite.
azi
în spatele zâmbetului nu mai toarce durerea,
e totul sălbatic, subton de-altceva. azi
nici nostalgia nu mai e ce era

Ageamiii din rue d’Allemagne

Image

Era odata, si cu toate astea nu prea demult, o pereche. A fost o poveste ce-a durat fix cat revelatia unui calugar budist aflat in transa, ale carei personaje au trait cu doua miimi de secunda mai mult decat bataile de aripa ale unui fluture− destul cat sa fie reali, si cu siguranta destul de putin cat existenta unei asemenea povesti sa para de-a dreptul fantasmagorica.

Numele lor erau Vera si Eric si erau parte din cercul relativ restrans al celor ce captau oricand atentia oamenilor de oriunde, fara sa faca vreodata ceva in sensul asta sau sa le treaca prin cap, nu. Se stiau de relativ putina vreme- cel putin in forma lor concreta, iar actiunile lor, de la felul in care se alergau pe dupa stalpii de electricitate de pe strada, pana la zambetul ei indescriptibil de atunci cand se lasa sa-i cada-n brate, totul emana acel quelque-chose pe care numai cei ce se cautau de multa vreme unul pe altul si-au reusit intr-un mare final sa se gaseasca il au.

Ea era o roscovana cu-n ras colorat si voce care varia de la miorlaitul pe care-l facea atunci cand il vedea ganditor, la tonul grav, profund, aproape sumbru pe care emitea niste banalitati de-a dreptul ilare si cu gesturi lungi. Avea ochi de-un albastru marin ireal, mari ca de papusa, care radeau tot timpul si cu care, prin padurea de gene negre, lungi ca firele de telegraf, vedea absolut tot ce se intampla in jurul lor, chiar si atunci cand parea oricum altcumva decat atenta.

Si Eric…ei bine, Eric era tot ceea ce ea intelesese ca nu va putea fi vreodata, chiar si dac-ar vrea. Era..era unul din acei ciudati charismaici, desprinsi parca din filmele noir. Fugise de oameni si daduse de ea intr-o toamna pustie, pe straduta pavata cu piatra cubica strajuita la intrare de-un castan urias, ce avea sa devina noua lor casuta, rue d’Allemagne. Iubea filosofia, dar era un pragmatic, un realist convins si singurul om cunoscut de Vera caruia umorul negru-i venea manusa.

Natura-i ludica si buchetelele de lavanda pe care i le lasa mereu pe noptiera cand n-o gasea acasa sau la tulpina castanului, alaturi de-un ravas atunci cand se gasea in imposibilitatea de a zambi sau de-a-si ridica privirea din podea erau doar doua din infinitul de gesturi care-o facusera dependenta de el, de acei ochi intaciunati care-o ridicau de fiecare data pe culmile extazului, de-un infit de ori, intr-un infinit de feluri diferite, niciodata de doua ori in acelasi fel.

El ii lasa ravase parfumate, ea se-nfiinta in fata scarii sale aproape cu religiozitate, incepand sa miorlaie tot mai tanguit pana ce-l indupleca sa coboare din mansarda sa, singura din tot orasul la a carei fereastra ardea mereu o lumanare. Pentr ei, micii suprarealisti dintr-un tinut pustiit de bucuriile vietii, luate ca prada de niste soldati cu pusti ruginite si  rani din care inca le mai picura sange, luate fara nici un fel de opozitie din partea nimanui, ludicul era tot ce le mai ramasese.

Inveseleau tot cartierul cu jocurile lor care, din exterior, pareau  niste ritualuri ciudate, de nedescifrat. Batranelele ii chemau sa le dea prajituri facute dupa retete secrete, vechi de zeci de ani, iar batraneii ii luau mai mereu la un lichior bun sau o cafea tare, cum ii invatasera beduinii ca trebuie s-o faca. Se iubeau sincer, iar iubirea lor le aducea dragostea celorlalti si zau ca nu si-ar fi inchipuit altfel viata.

-Auzi Eric, ce e iubirea? il intreba ea senna, in vreme ce se plimbau, mangaind cu pasii lor micuti sclipirile primei zapezi.

-Si tu acum…iubirea..iubirea stii cum e?

-Nu, spune-mi! De-asta te-am intrebat doar..

-Iubirea, draga mea Vera, e ca atunci cand pe o sticla de lichior de coacaze lipesti o eticheta frumos desenata, pe care scrie “Sirop de zmeura”. Nu e, tu stii ca acea eticheta minte, dar asta-ti doresti tu sa fie, asa ca accepti minciuna din lipsa de alternative. Asta e iubire. Poate fi borcanul gresit si eticheta corecta, sau eticheta gresita si borcanul corect, depinde.

-Aaaa..aaha! rase ea, trezind parca la viata toata strada. Dar de ce nu poate fi si altfel, ah? De exemplu, nu stiu, sa fie borcanul corect si eticheta tot corecta, sa sa fie doua borcane etichetate cum trebuie, dar incurcate intre ele din neatentie. De ce?

-Primul caz, cu borcanele care au eticheta corecta, e rar, aproape ireal. Al doilea, e mai grav, e semnul prostiei. Hai, gata cu filosofarile in miez de noapte, ca roseste zapada! ii zise el pe-un ton de strengar.

-Nu, stai! Stii cum vad eu iubirea?! Ideal..ca noi adica! Mereu ne-a fost spus ca formam o pereche de vis!

-Da, asa-i, insa am zis sa fim modesti, chicoti el. Ia, cum?

-Asa! Zise ea fugind spre castan si luandu-l in brate asa cum ai imbratisa un prieten drag pe care nu l-ai mai vazut de ani intregi.

-Aaaam inteles ce vrei sa zici! Rase el cu pofta in timp ce-o lua pe sus.

Nu stiau mai nimic despre viata, sau, in orice caz, nu ceea ce stiau oamenii binevoitori din jurul lor, iar cand reusi s-o faca sa urce-n mansarda fara toate pisicile fara casa ce le devenisera alai, o auzi, in timp ce casa fu impanzita de parfumul ceaiului de iasomie si-al lumanarii fumegande, in totala armonie cu izu-i de nuci verzi :

-Stii, incep sa ajung la ideea ca eu te urasc de fapt.

-Prostii! De ce zici asta?

-Fiindca asa  e, nu te suport! Esti mon raison d’être, singura fiinta din univers fara de care mor. La propriu si fara exagerari. Si mi-e teama. Zau mi-e teama!

-De cee? ii zis el cu ochi mari, speriat de-a binelea.

-Pentru ca nu vreau sa te pierd, d-aia! Daca tu pleci, Vera o sa devina Umbra Verei, tot ceea ce ma face “speciala” in ochii tuturor, toata joie de vivre pe care o mai am e ce-am de la tine. Tu daca pleci, eu cui raman? Si rue d’Allemagne, in care s-a metamorfozat tot zambetul universului?! Cui??!?

Si-ncepu sa planga. Plangea asa cum nu o mai facuse niciodata, cu lacrimi grele, infinit de sarate, cu sughituri. Nu, nu era nici pe departe unul dintre jocurile actoricesti ale Verei, atat de dese si de frumoase.

Era dimineata, pe la ora cand soarele revarsa valuri intregi de lumina reinviind parca totul, o perioada a zilei ce-o tortura de mult timp, vremea cand toti demonii-i faceau existenta sa devina din zambetul universului, iadul strafundurilor. Nu-l lasase niciodata

s-o vada asa, dar..nu mai putea. Spaima o doborase, iar ea nu putea face nimic in privinta asta.

-Nu plec nicaieri. Niciodata, ii sopti el vizibil induiosat.

-Promiiti? il intreba ea, plansa toata,, cu-n zambet ofilit pe fata.

-Da. Promit. Si stii ca ma tin de cuvant.

Si, luand-o in brate, topi totul. Plecara, jurand fiecare sa revina la locul nasterii povestii lor,  povestea ce ii cucerea pe toti ce-o auzeau.

Da, cu siguranta nu stiau atatea despre viata cate stia batranica sinpatica ce-si purta si acum parul tuns bob in onduleuri largi si le zambea cu-atata caldura cand le aducea cate ceva bun, sau ca batranelul sfatos ce se plimba prin fata scarii cu bicicleta, urcand la ei sa le faca o cafea cu mirodenii cum numai el stia si sa le spuna povesti traite. Da, comparaticVcu acel cartier de batranei dragi, ale caror zambete emanau caldura dulce a unei dimineti de aprilie cu meri infloriti, erau niste ageamii. Niste ageamii care iubeau viata, si care fusesera atat de iubiti acolo, incat n-ar fi plecat niciodata.

Dar trebuia. Era ceva mai mare si mai puternic decat ei, care-i tragea-n alta parte, spre altceva ce trebuia trait. Insa atata vreme cat erau amandoi, restul devenea minuscul, neimportant.

Aveau sa inventeze tot felul de ritualuri noi, dar vor ramane mereu aceiasi, “Ageamiii din rue d’Allemagne”, cum ii alintau babutele nostalgice dupa tineretile lor cu-acelasi iz de lavanda si nuci verzi, ca a lor.

Elogiu

Image

 

Stau singur…

Azi pe strada

Mai toate felinarele sunt stinse,

Iara pe caldaram mai zac intinse

Cam toate visele prelinse

Pe tocul usii de la bloc

 

Pe alt trotuar te vad trecand agale

Ca Neputinta-ndurerata-n mai.

Dar azi…azi nu-ti soptesc “Mai stai!”

Ci trec, aidoma unui strain cu pasul moale

Si ma gandesc daca-i blestem ori sublimare

Sa te revad de cate ori n-o vreau

 

Nici ceasul ala nu mai e ce-a fost,

Azi prin cadranu-i spart se scurge Timpul,

E colt de regasire pentru corbul cel anost

Pe care l-ai zarit la prima intalnire,

Mormantul sacru-al picaturilor de ploaie

Si al Uitarii sumbru monument, stihie.

 

Tu, demon care-mi bantui fiecare ceas,

Ce-ascunzi sub chipul Neputintei oare

Si ce-ai facut cu mica dictatoare

Ce mi-a spulberat si-ultimul vis ramas?

 

Seducatoare, te ascunzi in gloata,

Tu Neputinta, demon sfant al meu!

Afara-i norul de cerneala noaptea

Ce pe naivi cu vise dulci-i imbata,

Sub masca disperarii de moment

Se-adapa tot Pamantul cel de soapte;

Ecoul lor ma bantuie mereu!

 

As vrea sa pot jura ca vreau

Sa scap de tine pentru totdeauna,

Dar pentru mine tu esti cum e ciuma,

Iar voluptatile din suferinta n-au

Nici capatai, nici seaman, nici rival.

 

 

 

 

 

 

Si totusi…imi umbla-n minte

Aidoma unui refren orbitor

Fantasma unei evadari tacite

Din infinitul lan cu maci al viselor

 

Niciodata n-am iubit finalurile−

Le-am simtit triste si anoste,

Mai ceva decat diminetile ploioase de iarna,

Insa de dat-asta trebuie.

Vechea gara-i tot la rascruce de drum

Si tot cu acoperisul gaurit, cersind mila

 

Dar tu n-o sa ai indurare− plec acum

Spre abisurile vietii, spune-mi “Ramas-bun!”

Fiindca stii bine, va fi ultimul drum

Facut de drumetul pitit dupa cortina de fum