#anti

împotriva unei mame
n-are rost sa lupti.
mai ales ca mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viata curge
mai taios, cand nu incremeneste
in turture prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce inca n-au cedat pe campurile locului
de spaima vietii ce nu se mai sfarseste

dar fiecare mama are o fiica
undeva, care i se opune
dintr-un reflex neconditionat, fara capatai
sau fara început inchipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist si, ca atare, ma opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurta ca timp,
dar mai intensa ca emotionalitate,
unde singurul vant ce bate e vantul schimbarii.

acolo, in locul de unde vin,
absurdul se ascunde in fiecare
molecula de oxigen din aer,
impulsivitatea e o balarie ce creste pe șanț
si cu care nu-si bate nimeni capul
s-o starpeasca sau sa-i faca ceva
si zilele curg la fel de leneșe,
baloane de sapun suspendate
intre crâșmă, camp si biserica,
prea stransa impletire a nepasarii cu opulența

si-n tot vidul constant al locului
in care niciodata nu se intampla nimic
care sa merite luat in seama mai mult
de cinci minute in care te plictisesti,
eu sunt, exist si ma opun, din principiu,
fata de orice face nota discordanta
cu cea care stiu că sunt atunci
cand privirile celorlalti nu se abat spre mine

asa e, impotriva mamei n-are rost sa lupti,
mai ales cand tu vii din afara si ea din est.
dar matematicile se schimbă si regulile
se dau intr-o parte cand ii esti fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irational ce o paste,
dar pentru asta trebuie sa descoperi
si sa exploatezi orice fisura i-ai gasi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
si asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fata, eu
sunt fiica ce isi poarta
aripile de demon pe interior,
chiar daca varfurile lor ii inteapa inima.
sunt cea care a avut curaj sa ridice ochii,
sa se rupa de regula nescris-a ascultarii,
sa puna intrebari si sa ceara ce stie
ca e de drept al sau, fara sa mai accepte
compromisuri croite din sferturi de masura

sunt cea care isi poarta nebunia fățiș,
la vedere, asa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a nascut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
incotro o va duce vântul schimbarii,
singurul vant care bate prin partile ei de lume
si pe care il accepta drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
ca, inainte sa ii fie ei fiică, ea e a ei insasi
si ca identitatea-i nu-i o miza de jucat
la poker sau zaruri, ca nimeni
n-o va face altceva decat este si se arata,
si care a vazut-o destramandu-se, gata sa cada
jubiland la fiecare fisura gasita, caci ea se regenera
inca o data, si inca o data, si inca o data…

caci mama de la est, atat de apriga si temuta,
e pe duca. se vede incoltita, aproape invinsa
caci din interior si cea mai grea usa poate fi deschisa,
lasand vulnerabilitatea sechestrata sa iasa
sa vina cu noi la joaca,
iar atunci controlul mamei se evapora ca ploaia de vara

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfarsit cand a inceput degradarea,
cand opoziția a deprins corporalitatea
si a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
cand fiica razvratita și-a insusit anomia
existentiala ce-i da dreptul la regenerare,
odata ce-a inteles ca natura-i e emoția
cea mai singulara, pura, iar emotia
nu-i decat cealalta jumatate a haosului,
deci cautarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie intai sa zgarii,
sa fisurezi, sa înveți
durerile constant, treptat,
sa le vezi, sa le simti cu
toate intensitatile, in toate celulele
si in toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca sa
te obisnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei vointe obisnuite
sa i se intample toate dupa voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputinta
si să-ți pun constant sub ochi degradarea
caci altfel, mamă de la est,
n-o sa stii niciodata cum se simte ușurarea,
fiind prea legata de ce crezi ca stii. invata uitarea
inainte sa ajungi sa te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine si despre tine,
o lebada alba si una neagra
ce stau in aceeasi cada,
una prea speriata sa sara,
alta ce tocmai a prins curaj sa spuna
ce tocmai a început sa vada,
aritmetica silabisita a unei simbioze
atipice, bazata pe contrast fundamental,
ce isi priveste apusul cand mandria
isi ascute dintii pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se intampla cand devine uliu bietul miel

Tentatie

026

 

Şoapte de noapte

Vin de departe

Pe sub poduri strâmte,

Lângă firele rupte

 

Şuvoaie de vise alunecă-n vale,

Valuri de nouri curg din tablouri,

Desfigurând o lume-n carouri

Într-un loc unde bătrâneţea nu poartă mantouri

 

Stai!
Arat
ă-mi universul în mâinile-ţi goale,

Fă-mă să văd ce alţii nu simt,

Să simt ceea ce ceilalţi nu văd

Aruncă-mi podul în aer,

Rupe-mi firul, istoria, mitul, povestea,

Frânge-mă toatăşi aruncă-mă-n gol

 

Sfâşie-mi egoul, înnoadă-l din nou,

Aprinde noaptea şi aruncă-mi-o-n râu,

Las-o sa curgă, să plângă, să zboare…

Toată mândria-mi e pierdutăîn zare

 

Lasă-mi pe cufar

Nopţile ce-au trecut,

Căldura pe care ei

N-ar vrea s-o simt,

Vâltoarea dorinţei de neascuns

Ce într-o singură noapte

Abia m-a pătruns

 

E lemn, e suflare,

Instinctele-mi rag

Si parc-aş pune o lume pe rug

Ca să nu mai trebuiască să fug

Nicăieri, niciodată, nici măcar de mine.

 

Când cortina cade, apele ard,

Iar noi ardem cu ele odată

Cum nimeni niciodată

N-o va face vreodată

 

Tentaţia, teribilul demon

Îmi curge agale prin vene,

Şi noaptea-n întuneric

Îl aud cum geme

Din ce in ce mai puternic…

Iar tu fără mine mori încet,

Stingherit de şoapte, de noapte

 

Dulcea tentaţie nu poate

Să repare oglinda din zare

Ce ne apropia odinioară

Pe drumul vechi, bătut de vânt şi care

 

Mi-a dat dependenţă, nu pot renunţa

La poveste cu una, cu două.

Dar cerul e-albastru, iar tentaţia

Parcă recapătă fiinţă

Cât să ne-amintească nouă

Că era trecut de două

Atunci când a venit

 

Nu are de ce să plece, să stea,

Sau să fugă de nebună.

Zarea e roşie, albă, e gri,

Dar de portretul dorinţei nu ştii

Că doarme ascuns după lună,

Aşa cum firul răăsucit voia

 

Iar podurile s-au sugrumat iar…

Şi cerul cu stele devine tavan,

Albumul rămâne deschis

Ca o spontană aruncare de zar,

Ce indică cu unghia splendoarea unui an

Şi toată viaţa-i un şir de tentaţii,

Animată de-un şir de elucubraţii,

Prin lumea cea grea ca o dantelă.