#interior

întunericul e un văl, ascunde
tot ce vrei să lași la vedere.
liniștea de dinaintea furtunii,
lung culoar spre uitare

e bine să ierți, conștiința
repetă de zor nopțile.
eu îmi adun în oase culorile
ca să uit până dimineața tot
ce mi-a zis aseară

feminitatea e un pariu
pierdut cu prima înjurătură. nu-s
nimic din ce ar trebui să fie
o femeie. periferia,
primul acasă, marginea lumii,
primul loc de joacă

corpul, primul prieten și dușman,
rebeliune fizică, alungirea
distanței între două mâini,
două piepturi, două priviri.
carnea lui, cea mai complicată clepsidră

timpul
măsurat și oprit la o atingere
plăcere, vinovăție, uitare.
ciclul
de degradare a unui corp înainte
ca timpul lui viu să fie finit.
simțuri trezite, desperecheate, gata
să pună totul în prim-plan
din prea puțin. din ceva. din nimic.

viața se-ntâmplă între două
respirații, două
momente-n care afli ce-i cu tine,
cine ești.
străinul din tine știe povești
ce n-au să prindă glas niciodată
despre latura ta rămasă neconturată
pe cine iubești, când tot ce ești, ce știi
că ești devine un fundal?
pe cine iubești când nu te vede nimeni?

#reluare

luna e locul de unde
bunicile ne țin de mână peste timp
atunci când simt că ne e teamă,
nopțile
în care somnul nu-i decât un pește

pământul e un podium uriaș,
impunător, unde defilăm toți
în același timp cu poveștile noastre,
copii în corpuri prea mari pentru noi,
copii pierduți care strigă, dansează și vor
să-ți arate, fiecare din ei,
că povestea lui, a lui și doar a lui,
e cea mai mișcătoare dintre toate.

timpul e un uriaș indiferent
care se uită la noi și râde.
nu vindecă
nimic, doar ne lasă
rănile să prindă cicatrici
și aruncă peste ele ironic praf,
adevăratul praf de stele,
uitarea.

dragostea e acel ceva
de dincolo de mintea omului,
o punte-ntre aici și lună,
singurul
lucru fără de care nu se poate trăi.
putem exista fără dragoste o viață-ntreagă,
de trăit
începem doar abia când
o găsim.

Netrimise (1)

Dragul meu,

Vreau să știi că de la o vreme încoace îmi e dor. Tot mai dor. Mi-e dor de tine, de felurile în care mă făceai să mă simt, de noi.
Mi-e dor de ciocolata cu marțipan, și de zâmbetul tău un pic viclean, un pic fâstâcit. De felul în care mă simțeam când dansam cu tine pe Unchain my heart în lumina albă a dimineții, cu ramurile de pin pe post de perdea. De cum te lăudai că faci cea mai bună cafea. De momentele cu tine dimineața devreme și în plină amiază.
De felul în care se simțea tensiunea dintre noi în public. De felul tău boem de-a fi, de-a vedea lucrurile, lumea. De cât de ușor părea totul.
De tot ce a fost.
Și uneori, când îmi aduc aminte de asta, zâmbesc. Pentru că îmi dau seama că, într-un fel, n-ai plecat niciodată. Ai mers cu mine prin toate relațiile mele ulterioare, invizibil oricui altcuiva. Dar eu știu.
Știu, fiindcă n-am cum să uit, că tu m-ai învățat tot. Cum să mă abandonez momentului. Cum să-mi las pasiunea la joacă. Cum să nu-mi mai fie rușine. Cum să devin femeia care știam încă de-atunci că sunt.
N-a fost perfect, doar omenesc. Nu mi-a plăcut cum s-a terminat totul, și nici ce-a venit după. Dar a trecut, comparativ, e mult mai puțin decât ce-a fost bun.
Și, dacă te-aș regăsi, la un moment dat, nu ți-aș spune lucrurile astea, nici măcar de m-ai trage de limbă, așa cum ți-e obiceiul. Pentru că n-ar avea rost, și pentru că știu că, oricum, n-ai uitat. A trecut timpul, probabil te-a schimbat și pe tine, așa cum nici eu nu mai sunt cea de-atunci.
Aș lua-o însă de la zero, și ți-aș oferi o poveste nouă, cu alte amintiri. Dacă.
Până atunci, rămânem așa. Un pic boemi, un pic senzuali, și poate, uneori, un pic nostalgici.
Cândva a ta,
L.