#promisiune

ține-mă-n brațe de parcă
ți-ar fi teamă că ai să mă pierzi,
că am să plec dimineața devreme
decisă să uit drumul înapoi și cum arăți
dormind
de îndată ce-am închis ușa.

ține-mă de mână ca și cum
ai așteptat toată viața momentul,
dar ți-ai dat seama abia
într-o noapte de iarnă cețoasă și grea
că eu eram de fapt femeia
pe care o aștepți de-atâta timp,
ca un fanatic.

sărută-mă de parcă ziua de mâine
nu mai există, s-a anulat, momentul
prezent e tot ce avem și tot ce contează,
acum
mă poți supune preț de minute înainte
să mă eliberez de tot ce mă ținea departe.

privește-mă în ochi fără să minți că simți
atunci când o să fie prea târziu ca oricare
din noi să poată să mai repare ceva,
și fără
să-mi promiți nemurirea îmbrăcată-n om
ce știe să spună cuvintele care se cer,
se-așteaptă spuse, și nu-ți pese
de sângele-nchegat cu iz de tămâie și ger
pe care s-au construit ani în șir
statuile obsedante ale poveștilor în doi ratate înainte ca timpul să stea,
povestea unui el și-a mea.

de fapt
mai bine nu-mi promite nimic și poate…
poate am să rămân.

#fantoma

“te-aștept oricât!”
ți-am zis într-o noapte de vară, în timp
ce două lacrimi paralele-mi ardeau
obrajii, gâtul și toată ființa.
“oricât ar dura. nu-mi pasă de timp, oricum
nu vreau pe altcineva.”
și-au fost
ultimele cuvinte spuse
care m-au durut.

de-atunci
toate cuvintele sunt doar ecouri,
toate durerile, copii
după durerea originară.

dar tu n-ai vrut o femeie
care s-aștepte oricât. ți-ai dorit
o femeie mai bună.
o femeie care nu-ți pune întrebări,
care nu se uită în ochii tăi ca să citească
toate lucrurile pe care nu i le spui, care
nu ridică ochii spre stele în nopțile verii
să lase
stelelor ce-i de făcut cu oamenii
ce i-au greșit vreodată.

de-atunci umbra mea a luat trup de om
și umblă zi-lumină prin tot felul de locuri,
face
nopți albe pe tot felul de poteci neumblate,
tărâmuri
care se ascund în spatele cuvintelor, în
sclipirilor ochilor când simte
crengi de copaci în păr și nisip sub tălpi,
trosnet de frunze și ramuri uscate, ape vuind, se aruncă

în singurele brațe ce au primit-o oricând
plouă
cu stropi mărunți și reci, ca fiecare
amintire a ei cu tine, cioplite-n
marmura roză a unui subconștient îmbrăcat
în valuri de trifoi alb și soare.
azi știe că nu-i minciună mai mare pe lume
ca mitul reîntoarcerii. oricât am vrea să fie
în altfel, unele
lucruri se întâmplă doar o dată.
iar azi, acum, când viitorul s-a întâmplat deja, de mână cu toate fricile ce n-aveau cum să se întâmple, azi, acum,
e prea târziu pentru orice și pentru tot
ce-aș fi putut să-ți fiu.

#rapsodie

te-aș fi ferit de toate relele lumii
doar ca să-ți văd tristețea cu iz
de bitter suedez cum pleacă, vălul
greu al durerilor mute
cum îți limpezește privirea.

te-aș fi lăsat să mă cunoști
chiar și-n dimineți leneșe, albe,
în care-mi arunc ochii pe volumul de poezii
de pe noptieră înainte
să adorm la loc între
două frânturi de realitate difuză,
două vise, două coșmaruri calde

te-aș fi lăsat să te apropii fără teama
c-ai să-mi greșești la un moment dat.
aproape, mai aproape, tot mai aproape, hai,
pierde-mă într-un zâmbet și uită-te
să vezi cum înfloresc când mă privești
în ochi.

dacă nu m-aș fi grăbit să caut
ceea ce nu se poate găsi aș fi vrut
să-ți mângâi degetele în timp ce răsare luna,
dar am găsit ceea ce nu se poate căuta
ca-ntotdeauna,
înșiruire de nu și de stări maniacal-euforice
lumea asta mică e prea mare pentru un noi,
iar mie n-are să-mi zică nimeni de ce.
azi
încă aud sunet de sticlă spartă când știu
că urmează să doară iarăși sufletul