#inventar

mă părăsesc zilnic mii de cuvinte,
gazdă insuficient de bună să le pot păstra
se duc
spre alte zări, spre alte conștiințe
uitând în același moment de unde-au plecat

de pe buzele mele pleacă
cel mai ușor un mulțumesc,
irelevant cui sau pentru ce,
e
cristalin și sigur pe el ca o fată
care știe despre ea însăși că-i frumoasă

gramatica interioară dictează
pentru fiecare frază spusă alte zece
de păstrat pentru mine, alte
sute de paragrafe, toate replici
bune de dat cândva, într-un moment
care știu că nu va sosi niciodată

de pe aceleași buze abia se desprinde
un te iert firav, nesigur
ca un adolescent la primul rendez-vous
când îl spun e sinonim perfect cu
“te-am iertat de mult, dar am zis să afli și tu”

pentru că dacă fiecare frază poate
măcar în joacă fi un descântec,
atunci tot ce ți-am spus vreodată a fost
un joc, un cântec
rău-prevestitor, înaintaș al durerii
surde și oarbe, dar nu mute
de a nu-ți fi fost îndeajuns. azi
cuvintele mele se izbesc de malul nemilos
al indiferenței tardive, sună spart
și nici măcar eu nu mai cred când spun
că m-ai iubit.

#interzis

Art by Serj Zărnescu

repetitiv. vis-musafir,
același de ani
finalul
niciodată aflat

rigid. omul care
s-a legănat în obsesie până
și-a luat o bardă și-un șmirghel
și-a plecat să cutreiere lumea,
căutător
de contrarii pe care să le transforme
în oglinzi

linear. trecutul
pe care-l știu pe de rost,
troițele
sub ale căror acoperișuri putrezite îmi caut
loc de tras sufletul când viața
nu mai ține cu mine

pasiune. pusă pe pauză,
contactul
fizic necenzurat cu un alt om e luxul
separator între extaz
și nebunie

natural. tot ce am luat vreodată
de-a gata. umbra copacilor,
privilegiu
moștenit de azi pe mâine
de dinainte să cunoască timpul

interzis. tot ce-am avut odată
în podul palmei,
amalgam
de stări concret-cubice, niciodată perplexe
femeia care obișnuiam să fiu râde
de pe marginea lunii
“mă voi întoarce”, îmi șoptește
liniștitor înainte să se crape
iarăși pânzele cerului de ziuă

#botanosfera

sub ochii mei se deschid
flori reci, transparente, petale
cu margini aspre inundă
granițele de sticlă ale scenei interioare

nuanțe de verde-mi aduc
aminte că viața pulsează
incognito,
anonimă ghidușă, pitită
în cele mai de necrezut detalii.
vara, până și coroanele copacilor
devin vitralii

într-un sertar, undeva-mi doarme
amestecul de muguri, de frunze
împletit cu parfumuri tari, industriale,
poveștile-mi de iubire
au toate parfum de cânepă arsă,
de parfum bărbătesc și tutun.
închid ușa apotecarului,
strecor între plante uscate
tot ce n-am apucat să-ți mai spun

azi mi-am strâns florile în jurul meu
și nu mai vreau buchete convalescente,
impersonale,
flori-clișeu
de la bărbații ce-mi trec pragul
din dormitor spre amintire

ninge tăcut, și zâmbesc crud,
eu nu mai vreau îmbrățișări atunci
când zăpada-mi atinge părul ud
râd interior și mă ascund
pân-o să pot să defilez între verdeață
sub o cortină amplă, bleu-ciel

mi-e dor deși n-ar trebui
de propriile decizii proaste,
gravitez
în jurul amintirilor cu noi, fluture de noapte
gonind spre becul care arde mut.
azi nu mai dori, iar singura scăpare
un neon colorat din viitor te-aruncă în uitare.
azi
chiar dacă îmi pari de necrezut
tot aș piti un joint sub pernă, poate doar
o să te aud cum râzi când mă privești
înc-un minut.