#inventar

mă părăsesc zilnic mii de cuvinte,
gazdă insuficient de bună să le pot păstra
se duc
spre alte zări, spre alte conștiințe
uitând în același moment de unde-au plecat

de pe buzele mele pleacă
cel mai ușor un mulțumesc,
irelevant cui sau pentru ce,
e
cristalin și sigur pe el ca o fată
care știe despre ea însăși că-i frumoasă

gramatica interioară dictează
pentru fiecare frază spusă alte zece
de păstrat pentru mine, alte
sute de paragrafe, toate replici
bune de dat cândva, într-un moment
care știu că nu va sosi niciodată

de pe aceleași buze abia se desprinde
un te iert firav, nesigur
ca un adolescent la primul rendez-vous
când îl spun e sinonim perfect cu
“te-am iertat de mult, dar am zis să afli și tu”

pentru că dacă fiecare frază poate
măcar în joacă fi un descântec,
atunci tot ce ți-am spus vreodată a fost
un joc, un cântec
rău-prevestitor, înaintaș al durerii
surde și oarbe, dar nu mute
de a nu-ți fi fost îndeajuns. azi
cuvintele mele se izbesc de malul nemilos
al indiferenței tardive, sună spart
și nici măcar eu nu mai cred când spun
că m-ai iubit.

#comunicare

dacă îți cer o țigară întreabă-mă
ce se întâmplă cu mine,
autodistrugerea
carapace comodă în care mă retrag
când nu mai văd decât norii
deasupra propriului apus

dacă îți spun că am încredere
în tine cât să fiu eu însămi
întreabă-mă sub câte straturi,
câte versiuni contextual acceptabile
m-am ascuns. întreabă-te
ce din tine mă atrage, mă cheamă
către sinceritate

dacă îți spun că mă doare înțelege
că durerea e mult mai veche, eu doar
am adunat în răstimp curajul
rostirii,
vorbele plutesc, parte din atmosferă
înainte să se dezintegreze

și când nu o să-ți mai spun nimic să știi
că asta e pentru că nu pot
să-ți spun tot ce aș vrea să știi.
ruptura începe mereu
cu niște cuvinte.
tăcerea
doare cel mai tare dimineața devreme

#fantásia

fantezie. fantasmă. fantasmagorie. agonia
lumi
care se întâlnesc fără să se despartă,
visul
a spart deja granițele cu realitatea,
invazia are forma zilei de mâine,
Șeherezada stă derutată într-o
poveste orientală sucită, distopie, citește
în cafea; sfârșitul
nu mai e nici măcar previzibil,
fericirea se mută la mituri personale

un apus, două apusuri, dor
de portocaliul cu subton de roz celest
ce-a păzit nașterea unei povești,
durerea
de sub stern se întoarce spărgând ușa,
cu zgomot, se separă
de liniștea cu care a plecat. prietenie
unilaterală, indivizibilă de ritmul vieții.

o dimineață, două dimineți, ceață.
reflexia din oglindă e tot
ce mai recunosc. corpul meu
singura realitate controlabilă.
cum am ajuns
să nu mai văd decât dezastru
în propria viață?

vina devine materială, un zid
de care mă izbesc cu toată ființa.
6 litere și datoria
de a rămâne. acum mai mult decât oricând
tot ce pot face-i să rămân pe loc
chiar și atunci
când nimeni altcineva nu mai rămâne
mai ales atunci…

fantezia se termină cu mirosul
de pâine caldă și cafea. realitatea
mușcă din ființa mea, lup tânăr și lacom

nu judec. ai plecat
înaintea singurului moment
când aș fi avut nevoie să rămâi,
azi văd lumea cu proprii ochi și știu
că viața mi-a fost miză într-un joc de demult
și că într-o bună zi o să mor,
ca toate femeile din neamul meu,
înecându-mă cu adevărul,
captivă-n propriul suflet pe care
n-am apucat la timp să-l pun pe mut.