Basm contemporan

Image

 

Intr-o dimineata clasica de Cuptor cu parfum de iasomie, marele oras incepea sa se trezeasca la viata. Era asemeni unui urias somnoros, molesit de bataia soarelui ce

se-ncapatana sa arda-atunci mai tare ca oricand, dand peste cap ordinea fireasca a lucrurilor.

 Putea fi orice, mai putin o zi obisnuita, in care plictiseala si rutina ce-i confereau furnicarului imens de oameni in continua miscare o aura de implacabila fatalitate, un aer mohorat. Sau, in orice caz, ea n-avea sa i se lase prada. Cel putin..nu azi, asa ca-si lua pensulele, vopseaua si caietul, si pleca, lasand in urma ei sunet de tocuri si parfum de lamai.

 O chema Sonia, si-i placea sa-si fumeze tigara de foi din fiecare dimineata devreme, pe balcon, inainte ca toti ceilalti  sa se trezeasca. Era..nu stia nici ea prea bine cum. Iubita? Poate. Adica, se-avea bine cu toti copiii din bloc, niste pici haiosi care veneau mereu “la Soni” ca sa-si etaleze picturile si sa-i picteze pe fata. Daca te gandeai la ei, da, era iubita. Admirata? Ehh, aici nu-i asa de simplu. Daca te gandesti la toti cei care-o petrec cu privirea pe strada parca mangaind-o pana dispare din raza lor vizuala, desigur, puteai spune ca era chiar adorata! Sau poate.. invidiata, urata? Doar de femei, sau, mai

bine-spus, de cele foarte nesigure pe identitatea lor, care-o urau pentru nonsalanta cu care-si etala parul lung si ondulat, vopsit de una singura intr-o nuanta turbata de rosu, rochiile inflorate cu decolteu ametitor si zambetul larg, nonsalant, diafan. Nu stia prea bine cum o vedeau ceilalti, dar nici nu putea spune ca a avut prea multe framantari existentialiste pe tema asta. Stia c-are un quelque-chose al ei, un magnetism specific care atrage si seduce iremediabil.

Cumva, se simtea mandra de asta, pentru ca fusese mereu altfel fata de colegele de internat din liceu− cand ele invatau sa placa si sa se machieze cat mai elaborat, ea se descoperea ca pictorita si-i zambea larg intregii lumi. Acum, pleca sa picteze.

“Voi face ceva ce nimeni nu si-a mai imaginat pana acum si ma voi topi in povestea de pe panza” , isi spunea mergand entuziasta spre parcul in care isi gasea adesea inspiratia. Se aseza pe malul lacului, cum ii era obiceiul, si-si incepu opera pe care-o visase atata timp. Ajunsese la jumatate, ghidata parca de-un Altcineva, un Cineva molcom si rece. Era ca intr-o transa indusa de-un hipnoterapeut priceput− fuma, picta parca rupta de tot ce-ar fi putut fi in juru-i,  in ritmul unei muzici doar de ea auzite si zambind vizibil diferit ca-n alte dati, Si-ar mai fi durat o vesnicie poate, daca nu ar fi fost trezita.

-Hmm, interesant. N-ai un foc?

Il privi cu ochi mari, vizibil uimita.

-Crezi? Ba cum sa nu!

-Da, cred. Sunt sigur de fapt. De cand te privesc..nu m-ai bagat de seama, nu?

-Ufff..nu, sa fii convins. Si nu intentionat. Stii, cand pictez vad doar sevaletul. E lumea mea; se scuza ea cu-n glas molcom si-un zambet larg.

-Am observat, tocmai de-asta am si indraznit sa te intreb. Stiam ca altfel n-o sa ma vezi. Ala-i un Phoenix?

-Cu siguranta da! Cum ai ghicit?

– Destul de simplu. Stii, pari genul ce stie mai mult decat arata. De ce tocmai un Phoenix?

-Serios? chicoti ea asa cum facea cand se simtea flatata, in timp ce-l privea cum trage din tigara, vizibil ravasit. Imi aduce aminte de multe. Uite, avem pana si aceeasi culoare la penaj,  rase ea amuzata de absurdul situatiei.

Si, intr-adevar, era absurd. Inocentul necunoscut (care, in treacat fiind spus, ii parea Soniei mai putin inocent decat un lup pus paznic la oi) ii captase atentia de cand o oprise din pictat, ca apoi sa continuie  nestingherita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, dar luandu-i totusi seama.

  Adevarul era ca, la drept vorbind, avea si la ce sa fie atenta− tanarul cu trup zvelt, mladios, fara a fi efeminat sau fragil, ochii migdalati, de-o culoare mieroasa, calda, arab pesemne, avea o voce blanda, calda, ce subjuga aproape orice femeie intalnita. Aproape. Pentru ca Sonia, un suflet cald de altfel, putea avea raceala unei ierni siberiene, numai

de-ar fi vrut.

-Nu esti de-aici, nu?

-Nu..am venit pentru prima oara.

-Stiam.

-Cum asa?zise el uimit.

-Simplu. Aici ma cunosc toti. De la teatre, festivale, vernisaje…Unde-i arta, sunt si eu.

Parea ca rolurile s-au schimbat, intr-atat era de subjugat de farmecele ei. Stia, de-aia plusa, continuand pe-un ton enigmatic :

-Nu te-ntreb cum te cheama. Te voi vedea maine aici? La 5.

-Da, sigur. De ce nu?

-Pentru ca esti nou. Am fost si eu noua. Vrei prieteni, stabilitate si pe cineva sa

te-ndrume. Nu-mi trebuie numele tau pentru asta.

 Ii spusese asta pe un ton soptit, in timp ce-si plimba degetele-i de portelan pe gatu-i masliniu. Terminase tabloul si trebuia sa plece, caci ziua era abia la jumatate. Ii zambi lung, lasandu-l in urma fericit, chiar daca stia foarte bine ca nu-l va mai vedea curand.

“Eh, asta e”, isi zise in vreme ce-i scria un ravas ticluit, la lumina chioara a unei veioze.

“Ii voi spune ca eu sunt Sonia, si pe unde umblu; ii va fi de-ajuns sa ma gaseasca…daca asta vrea.” medita la miez de noapte, in timp ce-si bea calma cafeaua.

     Avusese dreptate, cea care tocmai se incheiase fusese orice, mai putin o zi obisnuita, asa ca adormi indata, in miros de cafea dreasa cu whiskey, cu perdele trase, scaldata-n lumina selenara, nerabdatoare sa traiasca scenariul ce i-l pregatise marele oras pentru cea de-a doua zi, cu-n zambet larg si sincer pe fata, cu pielea arzanda. Fusese bine, si-asa avea sa fie mereu.

Voiaj cu pasari calatoare

Image

 

 

 Undeva, intr-un targusor cocotat pe o colina, inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma, venise toamna.

Frunzele roseau parca de rusinea batranetii, se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau, parca numai sa le faca in ciuda, iar in final venea resemnarea stacojie, stearsa, si moartea cu parfum subtil de crizanteme.

In castelul ce priveghea alene la viata targusorului, paznic pustiit ce sta sa moara, o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor, in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.

   Muie labuta in cerneala si zgarie un cal, langa o balta ce dormea si ea.  Era rosu, puternic si mandru, insa in ochii blanzi, supusi de-atata vreme, citeai tristete.

Langa el, dintr-un plop urias, canta un corb. Il ignora, dar corbul i se aseza pe spate, cantand parca mai tare si mai clar.

 Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci. Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea, cu lumini de mozaic raspandite peste tot, calde si vii, colorate si moi. Si calul simti ca e nevinovat. Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui, ci ca altii, mai destepti ca el, il facusera sa creada asa.Floarea se ofili, luminile murira, dar el nu fugi. Ramase sa isi infrunte destinul, asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.

  Nu mica ii fu mirarea cand, ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii ,isi vazu cosmarul pandind.

Era..nici el nu stia clar ce. Stia doar ca ani la rand fugise de el. Acum, sosise vremea sa il cunoasca. Aratarea, caci altfel nu o putea numi, avea corp de lup, cap de iepure, blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal, ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea, ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.

 Calul incepu sa necheze, in vreme ce creatura ii sari in fata, dornica de atac. Il izbi puternic cu copita, apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi. Aratarea pierise, si pestera odata cu ea.

  Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint. De la mansarda incepu sa razbata alt cantec, mai frumos parca decat al ei, o romanta a tuturor amintirilor diafane, de catifea poleita cu argint si pietre. Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda, pentru prima oara. Afara, luna apunea, lasand loc unei alte zile, una cu paduri de cersetori si zdrente lalai. In camera, o lumanare pe un cufar ros de timp, o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.

   Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere. Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea…sfasie tot ce facuse, desenul care ii furase atata din suflet, si cantecul i se transforma in planset scancit, cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima. Alungata, fugi din targusor o zi mai tarziu, odata cu sosirea primului fulg de nea, cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.

  Pana la urma, castelul nu era “acasa”. Deci pleca pribeaga spre alte zari. Poate si acasa, daca o mai fi ceva din ce a lasat.

Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini; sa isi redescopere radacinile.

Caci asta e timpul, asta e viata: un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect. Corect, adica asa cum simtim fiecare: tu, eu, el,voi. Si asa mai departe, in asteptarea oglindirii finalului.