#daddyissues

timpul se dilată invers.
roșu. gri. contact vizual.
decadență stilistică,
ironie ce mușcă, apocrif-mistică,
aroganța provoacă haos senzual

primul contact, cântărire din ton.
voce gravă, privire vie, jocul e on
cine pe cine vânează? afli
de unul singur, înaintea tuturor

atac. provocare. închis. fără remiză.
ușa nu se deschide decât vag,
mă domini și nu știu
cât îmi ia să-ți dau un vis
greu de atins, imposibil de respins

L’Agent Provocateur vrea doar
să se joace.
să cadă-n opulența a tot ce simte,
distanța eu-pradă, ecuație
cu rezultat neprevazut.

texturi. magnetism. amețeală.
vrăjile-i ies din mâini prin învăluială
decadentă, poezie tropicală.
a venit, ai văzut-o, i-ai predat
înainte să știi bătăi de ceas în scrum

sânge fierbinte,
atingeri scurte.
sălbăticiunea se-ntinde cu gesturi mărunte
drept spre partea din tine ascunsă-n cuvinte

anatomia
plăcerii se clădește lent,
cu absență prelungită, cu
fiecare încordare
crește
o tensiune ce-a fost mereu
acolo, în umbră, esența tare,
destul
de tare cât să vă fie teren comun
pod peste ruina vechiului drum

joc de putere. încercare
de forțe. evitare.
să nu cumva să spui
de ce vă feriți amândoi,
nu-ntrebi
cine-i tăticul ei, patru
cuvinte cât o capitulare.
încă nu știi cine pe cine
vânează. te ferești și mai tare
și-ascunzi
dureri vechi dup-o artificială detașare

#epifanie

m-am intoxicat cândva cu viață.
nu știu când sau unde s-a întâmplat,
știu doar
că de la un timp îmi fuge prin vene
și-mi face bezele din când în când
pofta asta de a fi, de-a trăi.

uneori viața din mine mă face să fiu
o pisică.
leneșă, somnoroasă, cu capricii,
liberă doar când sunt legată de mâini,
când corpul meu întâlnește alt corp,
când mă plimb printre vicii,
femeie provocatoare în adormirea
bunei cuviințe printre cuvinte,
iar unii numesc asta feminitate.

lumea
e terenul meu de joacă,
bărbații
jucăriile din care am de ales.
“Deșertăciunea deșertăciunilor,
Totul e deșertăciune” îmi zic
oameni care citesc fără să înțeleagă
și așa e, da. totul e deșertăciune,
adică în van, adică degeaba
cu toată truda timpul, viața
continuă să curgă în aceeași direcție,
spre același fel de final, nu
încetinesc, nu se schimbă
indiferenți absoluți la orice formă de trudă.
deșertăciune, de ce mi te-ai arătat atât de clar?

#pașii

ochii mei merg din reflex
spre masa noastră.
singuratică, pustie, înconjurată
de bandă marcatoare de interdicție.
flash-uri vin într-o clipire spre mine.
‘au venit fantomele-n vizită’, îmi zic
fără s-audă nimeni. ‘Mulțumesc’
e ce spun cu voce tare, cu zâmbet
unei casierițe nedumerite. oare
mi se vede zâmbetul pe sub mască,
sau contrastul cu ochii e nuanță trecătoare
cu vederea?

pașii lenți mă duc
spre o direcție clară, de
neexplicat altcuiva.
merg
pe drumul pe care-l simt
sub tălpi și mai ales sub
buricele degetelor, un drum
subiectiv, invizibil, clar, de necenzurat,
drumul meu.

drumul pe care merg n-are
o direcție aparentă, e-un drum
spre înăuntru, drum ghidat
de lună, stele, ape și păsări prădătoare.
pașii îmi lasă-n urmă culoare,
poeme-mozaic de pus cap la cap până
la o profetică dată viitoare.

în urma ta a rămas zațul
abstract al unei povești greșite
de la început până la capăt.
zâmbet amar la gândul că știam
că n-o să-ți fiu niciodată
ce ai avut atâta nevoie să găsești în Cealaltă
și totuși…am încercat.
am încercat, m-am jucat, m-am bucurat
de tot ce-a fost și ce mi-ai dat
știind că nu-s acolo să rămân.
nu-i loc sub soare azi de mândrii viciate,
de neputințe asumate, nici măcar
post-partum.

nu ți-am scris niciodată un poem,
ai rămas doar cu o scrisoare
dintre toți
doar tu nu ai putut să vezi
ce sălbatică tributară simțurilor stă
la pândă în spatele fetei
bune, retrase, mereu cu ochii triști.
și n-ai vrut s-asculți când ți-am zis
să nu riști.

ți-ai căutat liniștea, eu eram zbucium,
ai sperat la calm, eu eram oceanul
și ți-am tot zis, și-ai încercat
să-mi smulgi ce nu aveam de dat.
griul-șoricel plușat mi-a rămas pe retină,
nuanța și textura unei povești lacunare,
fără premeditare sau vină.

pașii mei legănați mă mână spre înăuntru
de dinainte să știu că mai există și-afară.
așa te-am folosit la zidit uși din mine
pe care le-aș fi deschis, chiar de-o să doară.

tu rămâi Ana mea cu ochii verzi,
bărbatul sacrificat de-o păgână
iar eu rămân femeia-hibrid, la graniță
între atingere și pulsație,
între calamitate și artă,
sora mai mică a timpului, cometă
ce trece, te-nsemnează, nu iartă, te-ngână
una căreia-i poți purta pică
dar pe care știi că n-o uiți niciodată
care-ți lasă suvenir felul în care
îți promite că rămâne, te mângâie și pleacă.
pleacă cum a venit, privind în zare peste ce te-ncearcă.
vine, îți arată ce poți avea și dispare.
ai fost pauza
drumului ei, ce trebuie mers în continuare
spre lună, spre stele, pe fir cald de soare.
în drumul ei disperarea nu-i o valoare.