#caravana

pe urmele mele umblă mereu
o caravană. senzații, trăiri, adâncimi
încă străine de cuvinte s-au
înregimentat și mă urmează cuminți
pretutindeni.

monștrii celorlalți sunt
culorile mele neon, prieteni
ce nu mă lasă să mă pierd de mine.
legiunea străin-a iluziilor călătoare,
ariergarda cu iz de caise a tot
ce poate fi expus unei priviri

azi fire narative rupte
mă recompun, păpușă din abis,
și-aceleași fire mă
întorc fără să simt la cea
pe care-am cunoscut-o printr-un vis,
atâtea forme
ce mi se sparg de degete-nainte
de-a apuca, măcar în treacăt,
să se fi născut.

e-o caravană
care-mi umblă la pas interioare
greoaie, ample și nicicând pustii,
povești visate despre ce-o să fii
atunci când ai să ai curaj să scrii
despre lumina din umbra spatelui retinei,
zi
cât o profeție ne-mplinită, regăsirea
acelui drum spre-acasă dinăuntru
de dincolo de-atingeri, respirație sau cuplu

#caravana

pe urmele mele umblă mereu
o caravană. senzații, trăiri, adâncimi
încă străine de cuvinte s-au
înregimentat și mă urmează cuminți
pretutindeni.

monștrii celorlalți sunt
culorile mele neon, prieteni
ce nu mă lasă să mă pierd de mine.
legiunea străin-a iluziilor călătoare,
ariergarda cu iz de caise a tot
ce poate fi expus unei priviri

azi fire narative rupte
mă recompun, păpușă din abis,
și-aceleași fire mă
întorc fără să simt la cea
pe care-am cunoscut-o printr-un vis,
atâtea forme
ce mi se sparg de degete-nainte
de-a apuca, măcar în treacăt,
să se fi născut.

e-o caravană
care-mi umblă la pas interioare
greoaie, ample și nicicând pustii,
povești visate despre ce-o să fii
atunci când ai să ai curaj să scrii
despre lumina din umbra spatelui retinei,
zi
cât o profeție ne-mplinită, regăsirea
acelui drum spre-acasă dinăuntru
de dincolo de-atingeri, respirație sau cuplu

Retrospectivă. 2019 în trei titluri

2019 a fost un an complicat, dar printre toate câte s-au întâmplat, am reușit să bag și timp pentru lecturi. Nu cât aș fi vrut, dar tot e mai bine decât deloc. Și oricâte aș vrea să rămână în 2019, cărțile lui nu-s printre ce mi-aș dori să las în urmă, așa că voi face aici o retrospectivă sumară.

Scena9

Știu, nu-i propriu-zis o carte, ci o revistă. O revistă care, o dată pe an, adună tot ce a fost bun în cultura contemporană, în arte, în societate, le împachetează frumos, în hârtie bună, frumos desenată, și le dă drumul în lume. Așa am descoperit artiști vii, apropiați de mine, oameni care bat țara în lung și-n lat ca să-i afle durerile, dar și oameni care pun în culori cele mai expresive imagini.

Cumva, cred că peisajul românesc avea nevoie de revista asta, pe de-o parte ca să nu uite că, ușurel și cu metodă, facem totuși și lucruri bune, și pe de altă parte ca să i se amintească faptul că, nu, cultura română n-a murit odată cu Grigorescu, Slavici, Alecsandri și Eminescu. Doar că, așa cum se întâmplă mai mereu, s-a schimbat la față, iar noi suntem datori să acceptăm și să încercăm să cunoaștem mai bine schimbarea asta.

Un bărbat pe nume Ove

O să încep prin a spune că acest roman e un cadou ce n-a mai ajuns să fie făcut, iar atunci când am înțeles că, într-adevăr, viața chiar e ce se-ntâmplă în timp ce-ți faci planuri, am decis să-l citesc.

Auzisem multe voci care-l lăudau pe Fredrik Backman, și nu știam dacă să le dau sau nu crezare, așa că am zis să încerc, să mă conving. Și m-am convins. Un bărbat pe nume Ove spune povestea bătrânului Ove care, exact ca-n zicala românească, vrea să moară, dar nu-i lăsat. Mereu apare altceva, altcineva, altă treabă de care meticulosul și tipicarul Ove trebuie să se ocupe, și sinuciderea e mereu când amânată, când eșuată. Un roman scris fără prea mari împopoțonări, cu un limbaj viu, dinamic și actual, care aduce în prim-plan personaje complexe, dar și teme mari, cum ar fi iubirea, relațiile interetnice, prietenia, și chiar viața. O carte despre pierderi, dar și despre refuzul de a pierde ce ți-a mai rămas, un roman scris nu ca să țină o predică, ci ca să spună o poveste. Și, trebuie să recunosc, o carte al cărei film e la fel de bun pe cât e romanul, ceea ce nu pot spune prea des.

Mojar și alte poeme care nu există

Vorbeam mai sus despre cultura română contemporană. Dacă e un autor contemporan pe care să-l consider cel mai bun, el e Valeriu Mircea Popa. Dincolo de povestea demnă de-un scenariu de film a vieții sale, e, după mine, cel mai bun poet al nostru. Poemele sale au darul de a-ți vorbi, de a trezi în tine emoție, drag, mirare.

Recunosc, l-am descoperit târziu, vara trecută, și eram ușor circumspectă. Dar volumul de mai sus m-a convins că eram doar o altă ignorantă, care ar fi vorbit înainte să știe. E un volum scris cu nerv, cu suflet, o lectură la finalul căreia regreți că nu poți îmbrățișa autorul, dar și cu speranța că poate mai pregătește ceva.

Recomand volumul lui oricui are înclinație spre poezie, ca autor sau cititor, dar și celor care se plâng de starea deplorabilă în care a ajuns cultura română astăzi. Nu, domnilor, n-a ajuns deloc într-o stare atât de proastă, doar că despre diamantele contemporane cu noi se vorbește prea puțin. Iar în loc de concluzie, sau de argument final care să convingă, o să las aici unul dintre poemele mele cele mai dragi din volum.

uneori

uneori

puținul se multiplică

și devine într-atâta de greu

încât abia îl poți duce

și puținul este acest

un cântec rusesc

redepănat în minte

o înghițitură de votcă

plutind sub cerul gurii

și mesteceni

prin suflet

Pentru mine una, așa a arătat ”topul” celor mai dragi tipărituri citite în anul ce s-a dus. Poate nu sunt cele mai bune, obiectiv vorbind, dar uneori obiectivitatea e în plus. Sper ca anul ce tocmai a început să aducă titluri la fel de bune, și, de ce nu, recomandări care să mă ajute să descopăr mai mult din lumea în care trăiesc.