#pașii

ochii mei merg din reflex
spre masa noastră.
singuratică, pustie, înconjurată
de bandă marcatoare de interdicție.
flash-uri vin într-o clipire spre mine.
‘au venit fantomele-n vizită’, îmi zic
fără s-audă nimeni. ‘Mulțumesc’
e ce spun cu voce tare, cu zâmbet
unei casierițe nedumerite. oare
mi se vede zâmbetul pe sub mască,
sau contrastul cu ochii e nuanță trecătoare
cu vederea?

pașii lenți mă duc
spre o direcție clară, de
neexplicat altcuiva.
merg
pe drumul pe care-l simt
sub tălpi și mai ales sub
buricele degetelor, un drum
subiectiv, invizibil, clar, de necenzurat,
drumul meu.

drumul pe care merg n-are
o direcție aparentă, e-un drum
spre înăuntru, drum ghidat
de lună, stele, ape și păsări prădătoare.
pașii îmi lasă-n urmă culoare,
poeme-mozaic de pus cap la cap până
la o profetică dată viitoare.

în urma ta a rămas zațul
abstract al unei povești greșite
de la început până la capăt.
zâmbet amar la gândul că știam
că n-o să-ți fiu niciodată
ce ai avut atâta nevoie să găsești în Cealaltă
și totuși…am încercat.
am încercat, m-am jucat, m-am bucurat
de tot ce-a fost și ce mi-ai dat
știind că nu-s acolo să rămân.
nu-i loc sub soare azi de mândrii viciate,
de neputințe asumate, nici măcar
post-partum.

nu ți-am scris niciodată un poem,
ai rămas doar cu o scrisoare
dintre toți
doar tu nu ai putut să vezi
ce sălbatică tributară simțurilor stă
la pândă în spatele fetei
bune, retrase, mereu cu ochii triști.
și n-ai vrut s-asculți când ți-am zis
să nu riști.

ți-ai căutat liniștea, eu eram zbucium,
ai sperat la calm, eu eram oceanul
și ți-am tot zis, și-ai încercat
să-mi smulgi ce nu aveam de dat.
griul-șoricel plușat mi-a rămas pe retină,
nuanța și textura unei povești lacunare,
fără premeditare sau vină.

pașii mei legănați mă mână spre înăuntru
de dinainte să știu că mai există și-afară.
așa te-am folosit la zidit uși din mine
pe care le-aș fi deschis, chiar de-o să doară.

tu rămâi Ana mea cu ochii verzi,
bărbatul sacrificat de-o păgână
iar eu rămân femeia-hibrid, la graniță
între atingere și pulsație,
între calamitate și artă,
sora mai mică a timpului, cometă
ce trece, te-nsemnează, nu iartă, te-ngână
una căreia-i poți purta pică
dar pe care știi că n-o uiți niciodată
care-ți lasă suvenir felul în care
îți promite că rămâne, te mângâie și pleacă.
pleacă cum a venit, privind în zare peste ce te-ncearcă.
vine, îți arată ce poți avea și dispare.
ai fost pauza
drumului ei, ce trebuie mers în continuare
spre lună, spre stele, pe fir cald de soare.
în drumul ei disperarea nu-i o valoare.

#anti

împotriva unei mame
n-are rost să lupți.
mai ales că mama asta
vine tocmai din est,
din locul unde vânturile
bat mai aspru, viața curge
mai tăios, când nu încremenește
în țurțure prin care reflectă
lumina din privirile oamenilor
ce încă n-au cedat pe câmpurile locului
de spaima vieții ce nu se mai sfârșește

dar fiecare mamă are o fiică
undeva, care i se opune
dintr-un reflex necondiționat, fără căpătâi
sau fără început închipuibil.
fiica mamei de la est sunt eu,
cea care sunt, exist și, ca atare, mă opun.
eu vin din sud, unde vremurile sunt altfel.
unde noaptea e mai scurtă ca timp,
dar mai intensă ca emoționalitate,
unde singurul vânt ce bate e vântul schimbării.

acolo, în locul de unde vin,
absurdul se ascunde în fiecare
moleculă de oxigen din aer,
impulsivitatea e o bălărie ce creste pe șanț
și cu care nu-și bate nimeni capul
s-o stârpească sau să-i facă ceva
și zilele curg la fel de leneșe,
baloane de săpun suspendate
între crâșmă, câmp și biserică,
prea strânsă împletire a nepăsării cu opulența

și-n tot vidul constant al locului
în care niciodată nu se întâmplă nimic
care să merite luat în seamă mai mult
de cinci minute în care te plictisești,
eu sunt, exist și mă opun, din principiu,
față de orice face notă discordantă
cu cea care știu că sunt atunci
când privirile celorlalți nu se abat spre mine

așa e, împotriva mamei n-are rost să lupți,
mai ales când tu vii din afară și ea din est.
dar matematicile se schimbă și regulile
se dau într-o parte când îi ești fiică.
atunci opoziția ta devine datorie,
căci tu esti singura care mai poate
opri explozia de irațional ce o paște,
dar pentru asta trebuie să descoperi
și să exploatezi orice fisură i-ai găsi,
indiferent de costuri
căci drumurile vechi nu te vor duce-n locuri noi
și asta nu-i doar o poveste despre voi.

nu sunt oricare fată, eu
sunt fiica ce își poartă
aripile de demon pe interior,
chiar dacă vârfurile lor îi înțeapă inima.
sunt cea care a avut curaj să ridice ochii,
să se rupă de regula nescris-a ascultării,
să pună întrebări și să ceară ce știe
că e de drept al său, fără să mai accepte
compromisuri croite din sferturi de măsură

sunt cea care își poartă nebunia fățiș,
la vedere, așa cum altele poartă
bijuterii primite de la te-miri-cine.
cea care s-a născut din haos,
care simte mirosul dezastrului
de la km distanță, si se lasa purtată de el
încotro o va duce vântul schimbării,
singurul vânt care bate prin părțile ei de lume
și pe care îl acceptă drept complement direct.

singura
care i-a spus vreodata temutei mame din est
că, înainte să îi fie ei fiică, ea e a ei însăși
și că identitatea-i nu-i o miză de jucat
la poker sau zaruri, că nimeni
n-o va face altceva decât este și se arată,
și care a văzut-o destrămându-se, gata să cadă,
jubilând la fiecare fisură găsită, căci ea se regenera
încă o dată, și încă o dată, și încă o dată…

căci mama de la est, atât de aprigă și temută,
e pe ducă. se vede încolțită, aproape învinsă,
căci din interior și cea mai grea ușă poate fi deschisă,
lăsând vulnerabilitatea sechestrată să iasă,
să vină cu noi la joacă,
iar atunci controlul mamei se evaporă ca ploaia de vară

era simbiozei externalizate, alienante,
s-a sfârșit când a început degradarea,
când opoziția a deprins corporalitatea
și a renunțat să-și concilieze natura cu moralitatea,
când fiica răzvrătită și-a însușit anomia
existențială ce-i dă dreptul la regenerare,
odată ce-a înțeles că natura-i e emoția
cea mai singulară, pură, iar emoția
nu-i decât cealaltă jumătate a haosului,
deci căutarea ordinii s-a clasat
pentru o temporalitate profund viitoare.

da, mama mea din est,
ruptura doare, de-aia
trebuie întâi să zgârii,
să fisurezi, să înveți
durerile constant, treptat,
să le vezi, să le simți cu
toate intensitățile, în toate celulele
și în toate formele lor. de asta
sunt eu, acum, aici. ca să
te obișnuiesc cu durerea, cu
înfrângerea unei voințe obișnuite
să i se întâmple toate după voia sa.
să-ți subliniez ca pe caiet neputința
și să-ți pun constant sub ochi degradarea
căci altfel, mamă de la est,
n-o sa știi niciodată cum se simte ușurarea,
fiind prea legată de ce crezi că știi. învață uitarea
înainte să ajungi să te inunde disperarea

asta ar putea fi despre oricine
dar, cumva, s-a nimerit sa fie
doar despre mine și despre tine,
o lebădă albă și una neagră
ce stau în aceeași cadă,
una prea speriata să sară,
alta ce tocmai a prins curaj să spună
ce tocmai a început să vadă,
aritmetica silabisită a unei simbioze
atipice, bazată pe contrast fundamental,
ce își privește apusul când mândria
își ascute dinții pe bancheta
din spatele unei dacii vechi, bleu-ciel
sau ce se întâmplă când devine uliu bietul miel