Elogiu

Image

 

Stau singur…

Azi pe strada

Mai toate felinarele sunt stinse,

Iara pe caldaram mai zac intinse

Cam toate visele prelinse

Pe tocul usii de la bloc

 

Pe alt trotuar te vad trecand agale

Ca Neputinta-ndurerata-n mai.

Dar azi…azi nu-ti soptesc “Mai stai!”

Ci trec, aidoma unui strain cu pasul moale

Si ma gandesc daca-i blestem ori sublimare

Sa te revad de cate ori n-o vreau

 

Nici ceasul ala nu mai e ce-a fost,

Azi prin cadranu-i spart se scurge Timpul,

E colt de regasire pentru corbul cel anost

Pe care l-ai zarit la prima intalnire,

Mormantul sacru-al picaturilor de ploaie

Si al Uitarii sumbru monument, stihie.

 

Tu, demon care-mi bantui fiecare ceas,

Ce-ascunzi sub chipul Neputintei oare

Si ce-ai facut cu mica dictatoare

Ce mi-a spulberat si-ultimul vis ramas?

 

Seducatoare, te ascunzi in gloata,

Tu Neputinta, demon sfant al meu!

Afara-i norul de cerneala noaptea

Ce pe naivi cu vise dulci-i imbata,

Sub masca disperarii de moment

Se-adapa tot Pamantul cel de soapte;

Ecoul lor ma bantuie mereu!

 

As vrea sa pot jura ca vreau

Sa scap de tine pentru totdeauna,

Dar pentru mine tu esti cum e ciuma,

Iar voluptatile din suferinta n-au

Nici capatai, nici seaman, nici rival.

 

 

 

 

 

 

Si totusi…imi umbla-n minte

Aidoma unui refren orbitor

Fantasma unei evadari tacite

Din infinitul lan cu maci al viselor

 

Niciodata n-am iubit finalurile−

Le-am simtit triste si anoste,

Mai ceva decat diminetile ploioase de iarna,

Insa de dat-asta trebuie.

Vechea gara-i tot la rascruce de drum

Si tot cu acoperisul gaurit, cersind mila

 

Dar tu n-o sa ai indurare− plec acum

Spre abisurile vietii, spune-mi “Ramas-bun!”

Fiindca stii bine, va fi ultimul drum

Facut de drumetul pitit dupa cortina de fum

Voiaj cu pasari calatoare

Image

 

 

 Undeva, intr-un targusor cocotat pe o colina, inconjurat de paduri dese ca tesatura unui stergar brodat asemeni unei fortarete cu zid de busteni pusi de-a valma, venise toamna.

Frunzele roseau parca de rusinea batranetii, se ingalbeneau de invidia pentru florile ce tocmai atunci explodau, parca numai sa le faca in ciuda, iar in final venea resemnarea stacojie, stearsa, si moartea cu parfum subtil de crizanteme.

In castelul ce priveghea alene la viata targusorului, paznic pustiit ce sta sa moara, o pisicuta alba cu ochi de chihlimbar canta suav lumina calda a amintirilor, in timp ce cu gheruta desena pe-un evantai de fildes alb si pene negre.

   Muie labuta in cerneala si zgarie un cal, langa o balta ce dormea si ea.  Era rosu, puternic si mandru, insa in ochii blanzi, supusi de-atata vreme, citeai tristete.

Langa el, dintr-un plop urias, canta un corb. Il ignora, dar corbul i se aseza pe spate, cantand parca mai tare si mai clar.

 Calul fugi in galop spre pestera cu clinchet de izvoare si case tulburi de lilieci. Pe prundisul alb de pe mal cresteau niste flori ca de cenusa in forma de stea, cu lumini de mozaic raspandite peste tot, calde si vii, colorate si moi. Si calul simti ca e nevinovat. Isi dete seama ca greselile alea nu erau ale lui, ci ca altii, mai destepti ca el, il facusera sa creada asa.Floarea se ofili, luminile murira, dar el nu fugi. Ramase sa isi infrunte destinul, asemeni unui soldat ce lupta pana la ultima.

  Nu mica ii fu mirarea cand, ridicand privirea-ntrebator pe tavanul pesterii ,isi vazu cosmarul pandind.

Era..nici el nu stia clar ce. Stia doar ca ani la rand fugise de el. Acum, sosise vremea sa il cunoasca. Aratarea, caci altfel nu o putea numi, avea corp de lup, cap de iepure, blana de tigru si ochii ca doua migdale de opal, ce dormea pe un pat din panze de paianjen lucrate cu maiestrie. Privirea-i crunta il strapungea, ca si cum astepta de-o vesnicie sa-l cunoasca.

 Calul incepu sa necheze, in vreme ce creatura ii sari in fata, dornica de atac. Il izbi puternic cu copita, apoi goni zanatic spre cuibul de ferigi. Aratarea pierise, si pestera odata cu ea.

  Pisica incepu sa zgarie fildesul cantand si aruncandu-si sagalnic privirea in oglinda de argint. De la mansarda incepu sa razbata alt cantec, mai frumos parca decat al ei, o romanta a tuturor amintirilor diafane, de catifea poleita cu argint si pietre. Fu geloasa si urca in graba scara cea subreda, pentru prima oara. Afara, luna apunea, lasand loc unei alte zile, una cu paduri de cersetori si zdrente lalai. In camera, o lumanare pe un cufar ros de timp, o draperie de lana pe care mai zaboveau inca picaturi albastre de sange si o pasare ce canta in timp ce ardea.

   Era prima si ultima pasare Phoenix pe care o vazuse vreodata mata de omat cu ochi de miere. Se simtea ca un copil si revazu tot trecutul in timp ce pasarea murea…sfasie tot ce facuse, desenul care ii furase atata din suflet, si cantecul i se transforma in planset scancit, cu lacrimi amare ce ii sapau adanc in inima. Alungata, fugi din targusor o zi mai tarziu, odata cu sosirea primului fulg de nea, cand se putu opri din suspinele ce ii tradau regretele.

  Pana la urma, castelul nu era “acasa”. Deci pleca pribeaga spre alte zari. Poate si acasa, daca o mai fi ceva din ce a lasat.

Dar pentru asta trebuia intai sa se intoarca la origini; sa isi redescopere radacinile.

Caci asta e timpul, asta e viata: un yoyo strengar care ne poate distruge daca nu e manevrat corect. Corect, adica asa cum simtim fiecare: tu, eu, el,voi. Si asa mai departe, in asteptarea oglindirii finalului.