#infatuată

eșarfa roșie mă privește complice
din sertarul cu obiecte speciale,
îmi promite
că o să împărțim iar ore, minute, clipe
greu de uitat.
eu, ea, rochia roșie, dresurile plasă…
și un bărbat.

dar mâine se apropie cu fiecare azi,
dragostea ta mi-a fost cușcă,
pereții
m-au strâns pân-am simțit
cum mă înstrăinez de mine
durerea
singurul ghid spre o ieșire
altfel de negândit.

e mâine deja, port rochia
preferată a marii mele iubiri,
fiecare
zâmbet, prilej de bucurie, nou început
e încă o înmormântare
a tot ce-ar fi putut să fie și…n-a fost.
libertatea mi-a venit prin curier,
contracost.

viitorul răspunde la întrebarea
Oare m-a uitat?
o face
ghiduș, flirtând pe sub gene, privindu-mă
lung cu aceiași ochi verzi pe care mi-i aminteam.
viitorul
e gata să se-ntâmple, să vină,
să mă prindă hotărât de mână în timp ce
alungă fantome veninoase cu un zâmbet
prin care i se preling raze calde de soare

NOIembrie

Mă tot gândesc, de la o vreme, la iubire. Sau, dacă e să fiu sinceră, la iubiri. Trecute, prezente și viitoare. Și văd cum căutăm la nesfârșit replica perfectă.
Toți avem acel ceva ce poate cu ușurință trece drept iubire de referință, acea relație pe care o căutăm în toate care au ghinion să-i urmeze. Și căutăm, și căutăm, și ne învinovățim atunci când nu pare să mai fie nicăieri…ai zice că la nesfârșit.
Și, pentru unii, chiar așa e. Așa cred că ajung oamenii să fie prinși în relații toxice: sunt atât de convinși că au găsit replica perfectă a iubirii lor de referință, încât nici măcar nu se mai obosesc să vadă. Să se uite la relația aia și s-o vadă exact așa cum e, nefiltrată. Pentru că, de multe ori, nici măcar nu contează. Oricum nu căutăm relația de referință, ci felul în care ea ne făcea să ne simțim în propria viață, în propria poveste despre noi. Nu contează, în punctul ăsta ajunși, cum s-a întâmplat, realmente, povestea aia, sau care sunt, în realitate, punctele comune ale celor două povești.

Care…nu prea sunt. Fiindcă nu există două iubiri la fel. Sau care să semene și altundeva în afară de mintea protagonistului căutător.

Nu, prima iubire nu-i unică pentru că e prima. E unică pentru că e iubire, și fiecare iubire e singulară. E memorabilă (și) fiindcă e prima, dar unică? Unică e orice iubire, chiar dacă, la o adică, le poți grupa cinic într-o taxonomie a iubirilor: iubirea care te ridică la cer, ici, iubirea care se simte ca o întoarcere acasă după o zi grea, colo…și tot așa.
Și fiecare dintre iubiri te schimbă. Ne schimbă, pe toți.

De asta o iubire pierdută, încheiată, abandonată, nu se mai întoarce. Pentru că, oricât vrem de tare în unele zile, și mai ales în unele nopți, noi nu mai putem fi oamenii din povestea a cărei replică o căutăm.

Am pierdut nu doar povestea sau iubirea, ci și omul care obișnuiam să fim. Chiar dacă, uneori, cu greu poți spune că a fost o pierdere reală.

#vulgară

mâinile ei pun totul la loc,
zi după zi, aliniază
totul din jur pe potriva
unei perfecțiuni steril-austere
de lume paradox, care trăiește
fără să i se întâmple vreodată
ceva. orice.

tălpile ei sunt croite
pe comandă pentru
bătut în lung și-n lat tot pământul,
pentru însușirea spațiilor care
intră într-un mariaj cu ea,
cu cea
care va face din ele tot atâtea acasă.

pe pielea ei, cea care
ar fi trebuit să adune numai cicatrici,
ca niște subtile medalii de război,
e azi teren de joacă.
umbrele nopții, reflexiile reci
se joacă prin constelațiile nefirești
de alunițe, bijuterii de melanină,
la fel ca niște pisici maidaneze
pentru care jocul e tactică de cucerire,
de stăpânit, de îmblânzit, de alintat.

cu toate astea, ea,
cea care ordonează lumea zi de zi,
nu-i decât o femeie vulgară.
vocea ei nu a învățat niciodată cenzura.
înjură, blesteamă, ceartă cu aceeași limbă,
în aceeași limbă
cu care te alintă, te sărută, te ridică.

limba aia…
jumătate paradox, jumătate contrarietate.
și când nu face nimic din toate astea, râde.
râde strident, râde tare, râde
bucurându-se de propriu-i râs,
de propria-i viață, de ordinea al cărei centru,
oricât de imperfectă ordinea,
oricât de imperfectă ea…e.

șoldurile rotunde sfidează obraznic
orice retină ațintită asupra lor,
stând pe loc, nemișcate.
nu se unduiesc în mers, nu se leagănă lasciv.
nu. doar există și, uneori,
sunt un suport pe care mâinile
pot conta pentru odihnă,
după ce degetele curioase-au atins totul,
pipăind lacome înainte
să pună părți de viață unde le e locul.
un fel de acasă somatic, mai jos
de cușca de os ce-adăpostește începutul

ea vede tot
binele și tot răul
din ceilalți, din lume, din ea.
nefiltrat, fără nuanțe care
să nu fi interferat deja
cu cea care se știe c-ar fi.
vede tot cu aceiași ochi
cu care, odată închiși, vede
trecutul cu toate ale lui,
ce-ar fi putut să fie, dar mai ales
ea vede tot ce va urma,
exact așa cum are să se întâmple.
uneori, viața îi închide ochii
să îi facă masaj la tâmple

aude ce-i în preajma ei,
fie că aude și cerne balastul
de cuvinte omenești,
sau poate chiar tăcerile lor.
trecerea timpului se-aude ziua,
atunci când soarele și siesta, tăcerea
opresc timpul pe loc.
e momentul
de preludiu provocator, insinuant,
pentru liniștea perfectă a nopții,
sub albastrul înnegrit al căreia
lenevesc opulent toate rosturile de pe lume,
la adăpostul unei luni a cărei rază de lumină
taie.
și taie-n întuneric, frică și regrete…

e vulgară în simplitatea ei,
pentru a cărei răstălmăciri îți trebuie
o mie de tălmaci bătrâni,
așa cum e vulgar un cer senin de vară.
seninul ei și liniștea o fac vulgară,
când râsul și parfumul de bujor
o fac să fie Ea a tuturor:
vulgară ca o femeie din popor,
deschisă și nițel cioplită din topor.

corpul și-l poate arăta oricui,
dar sufletul, lui dumnezeu. nici lui,
că cine știe ce-ar pricepe el
de ar vedea-o plângând în tramvai,
lângă bătrânii morți de vii,
săraci amari și muncitori de șantier,
cum a făcut adesea-n drum spre casă.
când ești femeie simplă, și ăl de sus te lasă..
sau cum ajungi să te zvârcolești noaptea-n pat.

ea…nu-i din fier.
ea e făcută dintr-un amestec deșănțat
de suflet, de magie, noapte și cântat,
e din blestem și pasiune modelată,
din lucrurile care nu se pot rosti vreodată.
se zvonește că e împărăteasa fără diademă
pentru că vulnerabilitatea ei e obscenă…
cel puțin atunci când nu-i jucată pe-o scenă.