Efectele secundare ale vietii, sau romanul care-ti rupe capu’

19621503_1462884377083905_1767353872_n

N-am mai scris, recunosc, n-am mai scris de mult timp o recenzie. De mult prea mult timp. Si nu fiindca nu mi-ar mai fi trecut carti care sa merite prin mana, ci pentru ca, neputand alege una dintre ele, mi-am spus ca e mai bine sa astept una care sa se departajeze radical de toate celelalte. Ceea ce s-a si intamplat.

Pe Vlad Zografi l-am cunoscut acum cativa ani, intr-o seara morocanoasa de sfarsit de octombrie, intr-un automat de carti de la metrou. Era acolo sub forma unui titlu incitant si unei coperti gri- era eseul sau, Infinitul dinauntru. M-a fascinat inca de pe atunci, chiar daca am cedat undeva spre ultima parte a eseului, acceptand in ultima instanta ca nu il inteleg pe deplin. Astfel, la auzul vestii ca a scris un roman, reactia naturala a fost ”Trebuie sa-l am !” Zis si facut, fara sa stiu insa ce m-asteapta. Romanul e unul atipic pentru ce ne-am obisnuit sa fie literatura romana- un roman dens, ca o impletitura in 4 pe care se cos margele de culori si dimensiuni diferite, patru personaje mari ce se intersecteaza unele cu altele intr-un mod cel putin bizar, la o prima vedere, prin medierea celorlalte personaje cu aparitii episodice, dar departe de-a fi insignifiante sau fade, ba chiar dimpotriva. Ba ni se face cunostinta si cu unul dintre, as zice eu, cele mai enigmatice personaje ale literaturii romane din ultima vreme- Papadopol, al carui discurs fragmentat si coerent structureaza cartea in asa fel incat te-ntrebi, odata inchisa, cine era si care era treaba lui acolo. Poate era chiar naratorul, de fapt ? Aceasta ramane o-ntrebare fara raspuns.

E un roman, oricat de pretios ar suna, despre conditia umana. Despre diversitate- diversitatea si dinamica enigmatica a conjuncturilor in care ne putem afla, a oamenilor pe care-i stim, a felului in care vedem lumea. Dar ce e lumea? E un roman dens, abstract, un roman ce se dezvaluie treptat, gradat, calculat, care te trece prin toate starile si care nu-ti da voie, o data inceput, sa-l lasi din mana. Sau cel putin nu fara o puternica parere de rau. E o carte cinica, dura, plina de elemente la care nu te-ai fi asteptat sa fie acolo, dar care, parca paradoxal, acolo au cel mai mult sens. E despre a fi supus efectelor secundare-ale vietii, asa cum o fac si personajele noastre. E un roman ce se-ntampla, paradoxal, in prezent. Stii asta nu fiindca ti se spune, ci fiindca viata din roman e aceeasi cu cea a prezentului bucurestean si a trecutului din imediata apropiere, prin dezbaterea evenimentelor mari din ultimul timp, prin trimiteri subtile. Efectele secundare ale vietii e, pastrandu-si cinismul si aerul de roman bine calculat, de o expresivitate emotionala pe care n-am intalnit-o prea des. Te trece prin toate starile, de la asteptarea ponderata ( ”sa vad, ce mai urmeaza!?” ) si pana la stupoarea muta pe care nu stii s-o exprimi adecvat in fata intrigii ce se dezvolta, se dezvolta, si ajunge la paroxism in fata ta, cititorul uimit, care se-astepta la cel mult un alt roman plicticos, de duzina, cu o intriga mediocra si plata. Asteptare ce ti-e detonata, ultima parte a cartii aruncandu-te intr-un carusel de emotii in care n-o sa iti fie clar cum ai ajuns, dar cu siguranta te vei regasi, la fel cum te vei regasi in cel putin unul dintre personaje. Pentru ca personajele lui Zografi sunt rupte din viata, si, ca atare, pot fi oricine- toti cunoastem o Teo, o matusa Filimona sau un Andrei..

Pentru mine, Efectele secundare ale vietii ramane cea mai buna carte citita in ultima perioada, un roman abisal, profund, ce te captiveaza si te plimba prin cotloanele mintii si sufletului si vietii umane, o plimbare prin ceilalti si prin tine insuti, o descoperire si redescoperire a frumusetii zilelor noastre aparent banale prin frivolitatea lor, o carte cat un deceniu, pe care o recomand oricui si despre care nu cred ca voi epuiza vreodata tot ce am de zis. Si, ca atare, va rog pe toti sa nu imi luati subiectivismul drept garant, ci s-o cititi voi insiva, s-o treceti prin propriile filtre, si-apoi sa vedeti ce iese la bilant. Mie uneia mi-a rupt capul, m-a trecut prin toate starile, si m-a facut sa-mi pun intrebari. Voua ?

Drumul înfometat, un roman cât o vară

11899865_929966010375747_8855469409079311204_n

Ne-am cunoscut undeva la începutul lui martie eu şi capodopera lui Ben Okri, dar n-am avut curaj să-l deschid decât la câteva luni bune distanţă. Pentru asta, trebuie să-i mulțumesc unei prietene vechi, dar bune, care s-a gândit că cel mai frumos mărțișor pentru mine e unul cu coperți. De ce, vedeți voi mai târziu. Am pornit, din start, cu un mare avantaj- nu ştiam nimic despre scriitor, despre celelalte scrieri ale sale sau despre simpla sa existenţă, aşa că am citit fără aşteptări, doar din curiozitate. Poate și datorită faptului că amica mea nu e chiar cea mai mare cititoare din lume, dat cu toate astea mi-am zis că pot încerca, să văd ce i-a dat prin minte. Până la urmă, Nigeria nu e tocmai ţara pe care o asociezi cu o literatură impresionantă. Şi totuşi…

Cuvântul cheie al romanului e doi: două lumi ce se întrepătrund într-un dans fabulos, două vieţi, două personalităţi diametral opuse ce împart aceeaşi casă, aceeaşi viaţă. Azaro, prin ochii căruia se vede totul, e un abiku- un copil-spirit, un roman situat la confluenţa Africii tribale, cu întregul său tezaur de mituri, cu civilizaţia vestică. Şi poate aici e de fapt cheia de boltă a întregii cărţi: lumea spiritelor se amestecă în lumea concretului, sărăcia crudă şi bogăţia ostentativă împart acelaşi ghetou fără nume, vracii petrec la aceeaşi masă din singurul loc electrificat din ghetou, crâşma, cu politicienii locului, toate într-o logică a unităţii incredibilă. Frapant e şi contrastul ireconciliabil dintre părinţii lui Azaro- Mama, o femeie slabă, devotată, care se lasă pe sine pentru copil şi soţ, întruparea deplină a sacrificiului, şi opusul său, Tata: bărbat masiv, sever, dar idealist, boxer, hamal şi politician autoproclamat ce visează să schimbe lumea. Dar unul dintre cele mai importante, mai controversate personaje, e fără doar şi poate Doamna Koto, crâşmăriţa despre care se spunea că are puteri vrăjitoreşti datorită prosperităţii sale. Şi e normal să fie aşa- ea a avut curent şi maşină într-un loc unde copiii mureau pe capete, familiile locuiau cu şobolanii, iar viaţa se trăia pe datorie.

Însă romanul e mult mai mult de-atât, chiar dacă fiecare dintre noi cunoaşte câte o Doamnă Koto. E un ansamblu de trăiri perfect asamblat, care  îţi fură respiraţia pe nesimţite, fără să te obosească sau să observi. Nu rămâi neapărat cu un mesaj concret, exprimabil verbal, doar cu multe stări de aranjat, cu speranţa unei lumi mai bune şi cu sentimentul de „eu ce dracu mai citesc acum?”. Personal, eu una am rămas, ca bonus, şi cu multă vinovăţie- mi-a părut rău că n-am încercat să cunosc Africa în profunzimile sale, că nici măcar nu m-am gândit că aş avea ce descoperi, că am fost ignorantă. Pentru că ăsta e adevărul, am fost proastă şi cel mai probabil aşa aş fi şi rămas.

Cu toate astea, pot spune că prima mea întâlnire cu literatura africană a fost un moment de răscruce, care nu mi-a dat de gândit, dar mi-a dat din plin de simţit, iar Drumul înfometat, cu toată bogăţia lui de mituri, o lectură care te transformă, făcându-te să te uiţi mai atent la tine, la cei ce te-nconjoară, la viaţă, ca un Azaro al lumii tale. Pentru că, dacă toţi ştim câte un exemplar din Doamna Koto, fiecare dintre noi este o versiune specială a copilului-spirit Azaro.